Despre păstrarea adevărurilor cunoscute

Nu trebuie să-ţi deschizi inima ta niciodată fără trebuinţă. Dintr-o mie, nu ştii de se va putea găsi măcar unul, care ar fi în stare să păstreze taina ta. Şi când noi înşine nu o vom putea păstra în sufletul nostru, cum putem nădăjdui că ea ar putea fi păstrată de alţii? Cu omul simplu trebuie să vorbeşti despre lucrurile omeneşti, iar cu omul bogat în înţelepciune duhovnicească trebuie să grăieşti despre cele cereşti. Oamenii plini de înţelepciune duhovnicească judecă felul de a fi al unui om oarecare după Sfânta Scriptură, căutând să se încredinţeze dacă spusele lui sunt după voia lui Dumnezeu. Şi numai după aceea îşi dau o părere sau alta despre el. Când se întâmplă să fii în lume, în mijlocul unui grup de oameni, nu trebuie să vorbeşti despre lucrurile sufletului, mai ales dacă între ei nu observi nici o dorinţă de a asculta asemenea lucruri, în acest caz, trebuie urmată învăţătura Sfântului Dionisie Areopagitul, care spune: „Cel ce s-a îndumnezeit pe sine prin cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti, şi ascunde în taină sfânta înţelepciune în faţa norodului celui neluminat, să şi-o păstreze ca pe una ce ar fi asemenea cu a lor, căci nu este bine, cum zice şi Scriptura, să arunci mărgăritarele cele înţelegătoare înaintea porcilor, căci acelea sunt o podoabă curată, luminată şi de mare preţ”. Pentru aceasta trebuie să ascunzi întru tine, cu toată luarea aminte, comoara darurilor. Altfel le vei pierde şi nu le vei mai găsi. Iar când nevoia va cere sau când va veni vorba şi de lucruri duhovniceşti, atunci trebuie să-ţi deschizi gura şi să grăieşti deschis pentru slava lui Dumnezeu, după cuvântul care zice: „Căci calea este acum deschisă”.

Cap. V – Întoarcerea la mănăstire (partea a II-a)

Slăbirea zăvorârii

Zăvorârea desăvârşită a durat cinci ani. După aceea, Sfântul a slăbit severitatea zăvorârii. Oricine putea acum să-l viziteze.

Prezenţa celorlalţi nu-l împiedica în preocupările lui duhovniceşti, însă la întrebările lor nu răspundea. Îi promisese lui Dumnezeu să păstreze tăcerea.

Puţin mai târziu au venit să ia binecuvântarea Sfântului administratorul Tambovului, Alexandru Hezobrazov şi soţia lui. Se pare că atunci, în toamna anului 1815, a luat sfârşit şi tăcerea severă a zăvorâtului. Stareţul le-a deschis uşa şi i-a binecuvântat. De atunci au început să vină mulţi fraţi ai mănăstirii pentru a discuta cu el. Monahul Gavriil îl vizita deseori. În primii doi ani de când venise la mănăstire nu-l văzuse pe zăvorât.

La prima vizită a simţit o atracţie puternică. Vreme de cinci ani l-a călăuzit stareţul. Mergea la el tulburat şi pleca liniştit. Dar şi Sfântul îl iubea mult, deoarece avea inimă curată şi era sincer.

Nu-i ascundea că orice monah tânăr întâlneşte multe obstacole.

După ce a adormit, părintele Gavriil îşi amintea cu adâncă tristeţe de poveţele lui şi pentru a se mângâia avea totdeauna cu el portretul stareţului.

Despre nădejde

Toţi cei ce au nădejde tare în Dumnezeu se înalţă către  El şi se luminează cu strălucirea luminii Sale celei veşnice. Dacă omul, din dragoste faţă de Dumnezeu şi pentru lucrarea faptei bune, nu are o grijă prea mare faţă de sine, atunci o astfel de nădejde este adevărată şi înţeleaptă. Dar dacă omul îşi pune toată nădejdea numai în lucrurile sale, iar la Dumnezeu aleargă numai atunci când se vede împresurat de nişte nenorociri neaşteptate, şi el, negăsind în propriile sale puteri mijloace îndestulătoare pentru a le înlătura, începe să se îndrepteze către ajutorul lui Dumnezeu, atunci o astfel de alergare nu cuprinde în sine o nădejde adevărată, ci deşartă şi amăgitoare, ca una ce nu este izvorâtă din credinţă, ci din frică. Adevărata nădejde caută numai la împărăţia lui Dumnezeu şi este încredinţată că toate cele pământeşti i se vor da, fără îndoială. Şi inima omului nu poate să aibă pace, până când nu dobândeşte această nădejde. Ea este aceea care-l umple de pace şi toarnă în sufletul lui bucurie. Ea singură îl împacă deplin şi îi aduce linişte înlăuntrul său. Despre această nădejde a spus gura preasfântă a Mântuitorului: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi“(Mat. 11, 28), adică, nădăjduiţi întru Mine şi vă veţi mângâia în ostenelile voastre şi aşa vă veţi izbăvi de frică.

Despre cauzele venirii lui Hristos în lume

Cauzele venirii lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în lume sunt acestea:

• Dragostea Lui faţă de neamul omenesc: „Căci aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ” (Ioan 3, 16).
• Aducerea din nou a omului căzut la vrednicia chipului şi asemănării cu Dumnezeu, cum cântă şi Sfânta Biserică: „Pe cel căzut pentru neascultare, care era după chipul lui Dumnezeu şi care s- a făcut cu totul întru stricăciune, căzând din cea mai bună viaţă dumnezeiască, iarăşi îl înnoieşte înţeleptul Ziditor” (Canonul I, pesna I, la Naşterea Domnului).
• Mântuirea sufletelor omeneşti: „N-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să mântuiască lumea prin El” (Ioan 3, 17).

Astfel, noi, urmând şi ţinând seama de scopurile Răscumpărătorului nostru Iisus Hristos, trebuie să îndreptăm cursul vieţii noastre după dumnezeiasca Lui învăţătură, ca prin aceasta să dobândim toate acele bunuri pentru care El a venit, dimpreună cu mântuirea sufletelor noastre

Cap. V – Întoarcerea la mănăstire (partea I)

Trăirea în zăvorâre

Era primăvară, 8 mai 1810. După cincisprezece ani de şedere în pustie, Sfântul trecu pe poarta mănăstirii şi fără să meargă deloc pe la chilia sa, se îndreaptă spre spital. Îndată ce clopotul a bătut pentru priveghere, a venit şi Sfântul în biserica Adormirii Maicii Domnului. Monahii s-au mirat. Imediat s-a făcut cunoscut faptul că Sfântul a hotărât să se stabilească în mănăstire. În ziua următoare, sărbătoarea Sfântului Nicolae, a mers la Sfânta Liturghie de dimineaţă, la biserica spitalului şi s-a împărtăşit. Apoi s-a îndreptat spre egumen, a luat binecuvântarea lui şi s-a întors în vechea lui chilie.  Nu ieşea deloc din ea, nu primea pe nimeni şi nu vorbea cu nimeni nici un cuvânt. Începuse o nevoinţă nouă şi mult mai grea, nevoinţa trăirii în zăvorâre. Pentru aceasta îl pregătise nevoinţa tăcerii.

Pentru tăierea voii nu dorea să aibă nimic în chilie, nici cele mai necesare lucruri. Avea o icoană în faţa căreia ardea candela, şi un butuc pe care stătea.Sursă de căldură nu avea.

Despre taina Sf. Treimi

Ca să ne putem îndrepta privirile minţii către Preasfânta Treime, trebuie neapărat să rugăm pentru aceasta pe Marele Vasilie, pe Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi pe loan Gură de Aur, care au învăţat despre Sfânta Treime şi a căror mijlocire poate să aducă asupra omului binecuvântarea Preasfintei Treimi. Iar aşa singuri, fără ajutorul nimănui, trebuie să ne ferim şi de a încerca măcar să privim.

Despre frica de Dumnezeu

Omul care a luat asupra sa de bunăvoie însărcinarea cea grea de a străbate calea cea strâmtă a păzirii inimii, trebuie, înainte de toate, să aibă frica de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, în mintea lui trebuie să fie necontenit întipărite aceste cuvinte prooroceşti: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucu raţi Lui cu cutremur” (Ps. 2, 11). El trebuie să străbată această cale cu cea mai mare luare aminte şi cu respect faţă de tot ce este sfânt, iar nu cu nepăsare. Altfel trebuie să se teamă, ca nu cumva să atragă asupra lui acea hotărâre dumnezeiască: „Blestemat este omul care face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă” (Ieremia 48, 10). De aceea este de trebuinţă aici cucernicia chibzuită, căci mare şi întins este acest noian de nepătruns, inima, cu gândurile şi poftele ei, pe care trebuie s-o curăţim cu multă băgare de seamă: „Acolo sunt jivini, cărora nu este număr, adică multe gânduri deşarte, strâmbe şi necurate, seminţe ale duhurilor rele”. În scurt grăind, înfăţişările fricii de Dumnezeu sunt două: dacă vrei să faci răul, atunci teme-te de Domnul şi nu-l face. Iar dacă vrei să faci binele, atunci teme-te de Domnul şi săvârșește-l.