Cap. II – Ucenic la mănăstire (partea I)

Obştea din pustia Sarovului a fost întemeiată în anul 1706 de către ieroschimonahul loan, painter
care s-a născut la Arzamas, în satul Novi-Usad. A fost cunoscut pentru nevoinţele duhovniceşti, dar şi pentru multele sale încercări. Sub cârmuirea egumenică a stareţului Efrem (1758-1777) obştea prezenta deja un ansamblu structural şi duhovnicesc desăvârşit. Prohor a sosit la mănăstire pe 20 noiembrie 1778, ajunul Intrării în biserică a Maicii Domnului. In timpul praznicului din biserică a savurat măreţia sfintei slujbe şi preadulcea psalmodiere. Sufletul lui a jubilat când a văzut cum toţi monahii, de la egumen şi până la ultimul ucenic, erau afundaţi în  rugăciune. I-a mulţumit desigur Domnului, Care i-a arătat acest loc pentru mântuirea sa. Egumen era atunci stareţul Pahomie. Fusese tuns monah acolo şi era blând, smerit, postitor şi lucrător al rugăciunii. Era un model pentru mănăstire. Lumea îl numea sfânt. Se trăgea dintr-o familie de negustori din Kursk şi se cunoscuse de mic cu părinţii lui Prohor. Egumenul 1-a primit cu dragoste pe tânăr. A distins înlăuntrul lui o chemare monahală adevărată. L-a introdus aşadar în rândul ucenicilor şi l-a predat călăuzirii părinteşti a stareţului Iosif, care avea ascultarea de iconom. Prohor îl slujea cu bunăvoinţă pe stareţ în chilia lui şi împlinea cu credinţă toate canoanele monahale. Buna lui purtare l-a fiicut să fie îndrăgit de toţi, îndeosebi de egumenul Pahomie şi de ieromonahul Iosif. În continuare îi rânduieşte şi ascultările obşteşti. La început slujeşte la brutărie şi coace prescuri, apoi la tâmplărie. Pentru o perioadă lungă slujeşte împreună cu alţii ca deşteptător. Adică trece pe la chiliile fraţilor şi, bătând puternic la uşă, îi înştiinţează despre începutul slujbei, rostind totodată rugăciunea lui Iisus. După aceea îi încredinţează ascultarea de paracliser. Puternic şi binevoitor precum era, slujea peste tot cu multă râvnă. Lucrarea manuală este fără îndoială cel mai bun exerciţiu pentru un monah ucenic, pentru că îl fereşte de multe ispite. Nu-1 scapă însă definitiv, întrucât războiul lăuntric este necesar pentru dezvoltarea duhovnicească a nevoitorului. Prohor a suferit multe ispite! întristarea, trândăvia şi nesârguinţa l-au atacat cu furie, până la istovire. A depăşit însă aceste încercări prin răbdare şi ascultare. Să vedem acum şi celelalte mijloace pe care le-a folosit împotriva acestora.

Programul zilnic

Până la tunderea sa în monahism, a urmat următorul program: mai întâi de toate participa la slujbe. Urmându-i egumenului Pahomie, se ducea la biserică cât mai devreme posibil şi stătea nemişcat pe toată durata slujbei, oricâte ore ar fi ţinut. Niciodată n-a plecat mai înainte de final. Stătea mereu într-un loc anume. Ca să se ferească de neatenţie şi risipirea minţii, avea privirea aţintită spre pământ, atenţia încordată, poziţia evlavioasă şi însoţea lectura şi psalmodierea cu rugăciunea lui interioară. După slujbă, tânărul ucenic îndeplinea ascultarea sa evitând preocupările zadarnice. Apoi îi plăcea să se izoleze în chilia lui. Acolo se dăruia rugăciunii şi studiului. Studia cărţi ascetice şi altele de folos pentru suflet. Acestea erau Sfânta Scriptură, îndeosebi Sfânta Evanghelie, Epistolele Apostolilor şi Psaltirea. De asemenea lucrările patristice, precum Hexaimeronul Sfântului Vasile, Cuvintele Sfântului Macarie, Scara Sfântului loan, Filocalia şi Vieţile Sfinţilor din Sinaxarul Sfântului Dimitrie de Rostov. Psalmii îi citea şi stând jos, zicând că acest lucru e îngăduit. însă Sfânta Evanghelie şi Epistolele Apostolilor le studia în poziţie de rugăciune, şi numea aceasta priveghere, adică veghe. Acest studiu nu-1 făcea ca să treacă timpul şi nici pentru a-şi satisface setea de învăţătură. Căuta în acesta răspunsul la întrebările vieţii şi transmuta lectura în existenţa lui şi în general în om. Cu lumina cuvântului lui Dumnezeu şi cu ajutorul vieţii ascetice, cu smerenia şi predarea lui voii lui Dumnezeu, a lucrat din greu şi şi-a format definitiv percepţia despre viaţa monahală şi, în general, despre viaţa creştină. In ceasurile când se odihnea de cele duhovniceşti, Prohor se preda trudei trupeşti. în perioada aceea era preocupat de tâmplărie. La fel ca şi ceilalţi monahi, făcea cruci din lemn de chiparos, pe care le dădea în dar pelerinilor. Şi lucra cu atâta râvnă încât în catalogul schimbărilor zilnice pentru rugăciunea neîntreruptă era numit – singurul dintre toţi – Prohor tâmplarul. însă în paralel cu această lucrare de mână îi ajuta pe fraţi la transportul lemnelor pe râu, pregătea lemne de foc şi altele. Dar fie că lucra rucodelia în chilie, fie că ajuta la treburile obşteşti, păstra neîntrerupt în mintea şi în inima lui rugăciunea lui Iisus: „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Prin lucrul său manual înlocuia nevoinţele monahale, căci, după spusele părinţilor, efortul trupesc pentru un începător este aşezat mai sus de preocupările lui duhovniceşti. Cât priveşte hrana, odihna de noapte şi comportarea de la masă, Sfântul va învăţa mai târziu următoarele: „Când stai la masă, nu observa ce şi cât mănâncă fiecare, ci fii atent să-ţi hrăneşti sufletul cu lectura care se citeşte. La amiază să mănânci îndeajuns, seara să te abţii. Miercurea şi Vinerea, dacă poţi, mănâncă doar o singură dată. Noaptea să dormi neapărat patru ore, în ceasurile zece, unsprezece, doisprezece şi unu după miezul nopţii. Dacă simţi neputinţă, poţi să-ţi completezi somnul la amiază. Ţine acest obicei toată viaţa ta. Te va ajuta la liniştirea minţii. Eu păstrez această rânduială din anii tinereţii mele şi-L rog mereu pe Domnul să-mi dăruiască odihnă în ceasurile nopţii. Dacă ţii şi tu această linie, nu vei fi niciodată posomorât, ci mereu sănătos şi vesel”. O dată cu trecerea timpului, din cauza statului îndelungat în picioare şi a odihnei puţine, Sfântul a început să sufere de dureri de cap puternice, însă s-a vindecat degrabă, când orele de odihnă au crescut. Faptul acesta 1-a  făcut să reconsidere părerea sa personală despre timpul de odihnă. Pe cei neputincioşi îi sfătuia să dedice şase ore somnului, iar celor mai puternici la trup şi la suflet cinci ore, repetând învăţătura părinţilor din pustie, că nu trebuie adică să ucidem trupul, ci patimile.

Acest articol a fost publicat în ”Sfântul Serafim - un serafim printre oameni” și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s