Cap. III – Închinoviat (partea a II-a)

Arătarea Domnului în vederea noilor şi grelelor nevoinţe care îl aşteptau, Sfânta Pronie a diaconîntărit râvna sa cu arătări dumnezeieşti. Inima lui curată, înfrânarea şi comunicarea continuă cu Dumnezeu l-au făcut vrednic de a se bucura de ele. Precum se menţionează în nişte însemnări publicate în periodicul Maiak din anul 1844 (nr. 32), Sfântul Serafim, ca diacon, îi vedea din când în când la slujbe pe sfinţii îngeri cum psalmodiază şi slujesc împreună cu monahii. Semănau cu nişte tineri strălucitor de frumoşi şi purtau veşminte albe şi brodate în aur. Psalmodia lor însă nu se asemăna cu nici o armonie pământească. Vederile acestea îi umpleau sufletul cu mângâiere dumnezeiască. „Făcutu-s-a inima mea precum ceara care se topeşte”, spunea odată. „Nu-mi amintesc însă nimic din această mare bucurie. îmi amintesc doar cum am intrat în biserică şi apoi am ieşit.” în acelaşi periodic se descrie cu cuvinte simple şi o altă vedere minunată.

– „Îţi voi povesti, bucuria mea, îi spunea părintele Serafim probabil cronicarului, o vedere înfricoşătoare, trimisă din ceruri mie, smeritului. Să-mi promiţi însă că n-o vei descoperi la nimeni, înainte de moartea mea”.

– Promit, batiuşka, a spus cel cu care vorbea, punând emoţionat metanie.

– Liturghiseam odată în Joia Mare împreună cu egumenul Pahomie şi cu părintele Iosif. Sfânta Liturghie începuse la ora două la amiază împreună cu vecernia. După intrarea mică şi citire, am rostit eu, sărmanul, lângă sfântul altar, cuvintele: «Doamne, mântuieşte-i pe cei evlavioşi şi auzi-ne pe noi». în clipa aceea o lumină a strălucit în faţa mea ca o rază de soare. Privesc într-acolo şi îl văd în slavă pe  Domnul nostru Iisus Hristos, Care, purtând chipul Fiului omului, strălucea mai mult decât soarele în lumina cea palidă din biserică. Văd de asemenea cum roiesc ca albinele în jurul Lui puterile cereşti ale îngerilor, arhanghelilor, heruvimilor şi serafimilor. Intrase pe uşa de la apus şi umblând prin aer s-a aşezat în faţa amvonului. Şi înălţându-şi mâna i-a binecuvântat pe cei ce liturghiseau şi se rugau. La urmă a intrat în locul unde se alia icoana Sa, lângă uşile împărăteşti. Inima mi-a tresăltat de bucurie sfântă, din iubire preadulce pentru Domnul”. Şi scriitorul cronicii completează: „Prin vederea aceasta, înfăţişarea sfântului s-a schimbat. Nu putea nici să se mişte din locul lui şi nici să articuleze vreun cuvânt. Mulţi au observat atitudinea lui, însă fără a înţelege adevărata cauză. îndată s-au apropiat de el doi diaconi, l-au apucat de subsuori şi l-au condus în Sfântul Altar. Dar şi acolo a continuat să stea vreme de două ore nemişcat. Doar faţa i se schimba de la o clipă la alta. Când era acoperită de o paloare, când era inundată de o roşeaţă intensă, când devenea albă ca zăpada. A petrecut mult timp fără să vorbească. îl absorbise vizita minunată a lui Dumnezeu şi se desfăta cu preadulcea Lui mângâiere”. De remarcat este că vederea aceasta s-a întâmplat în ceasul intrării preoţilor în Sfântul Altar, care simbolizează intrarea lor în ceruri. „Fă Doamne – se roagă cu voce înceată în clipa aceea preotul – împreună cu intrarea noastră să fie intrarea Sfinţilor îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta”. De altfel, după intrare, este psalmodiat şi imnul îngeresc: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. Vederea aceasta ne arată că puterile cereşti liturghisesc în taină împreună cu noi. Prin urmare, fiecare credincios să ţină seamă că se roagă printre îngeri, ca şi când s-ar afla în cer. Aceste mângâieri dumnezeieşti l-au întărit pe părintele Serafim în nevoinţele lui şi au mărit în el dorinţa de a duce o viaţă de contemplare. Vederea de mai sus ar fi  putut avea urmări urâte pentru sufletul lui, dacă ar fi gândit în mod egoist, precum că ar fi sfânt şi ar fi ajuns la desăvârşire. Dar tânărul diacon îi avea buni călăuzitori pe bătrânii Pahomie şi losif, care slujiseră împreună cu el la acea Sfântă Liturghie. Aceştia aşadar au crezut că a fost istovit de postul sever, însă când le-a povestit vederea, l-au povăţuit, ca nişte duhovnici cu experienţă ce erau, să nu se mândrească, ci să se păzească prin osândirea de sine. Povestirea lui însă a intrat în inima lor.

Hirotonia în preot

Ocrotit de smerenie, Sfântul sporea continuu în viaţa duhovnicească. Nevoinţele sale monahice, mai înainte ascunse, au devenit acum mai vădite. Când era ucenic, mergea în coliba lui ascunsă din pădure şi se adâncea în rugăciune. Acum în locul acela îi ridicaseră o chilie monahală. încă nu putea să trăiască precum un pustnic. Avea îndatoriri de ierodiacon şi de asemenea facea şi alte treburi ale mănăstirii. însă poate că încă nici nu se maturizase pentru a trăi o astfel de viaţă. De aceea, ziua stătea la mănăstire şi seara, când putea, pleca în chilia sa isihastă, unde petrecea noaptea în rugăciune. Câţiva fraţi, slabi duhovniceşte, poate că îl invidiau. însă toţi îl iubeau, căci era mereu consecvent îndatoririlor sale faţă de mănăstire. La 19 iulie 1793, părintele Serafim a împlinit treizeci şi patru de ani. Cârmuitorii mănăstirii, văzând că diaconul Serafim se deosebea de toţi prin virtute, au vrut să-l facă ieromonah. între timp, mănăstirea Sarov trecea, dintr-o poruncă nouă, de sub administrarea Vladimirului sub supravegherea eparhiei Tambov. Aşadar, pe 2 septembrie 1793 l-au trimis la Tambov, unde episcopul Teofil l-a hirotonit preot. Prin urcarea lui pe treapta preoţească şi-a dublat şi râvna pentru nevoinţele duhovniceşti. A slujit zilnic pentru o lungă perioadă de timp şi se împărtăşea cu Sfintele Taine cu credinţă şi dragoste fierbinte. În anii aceia, în regiunile din jurul Sarovului, deseori era foamete. Mănăstirea însă era mereu bine aprovizionată şi dădea celor care aveau nevoie. Odată, foametea a fost de lungă durată. Mănăstirea vreme de multe luni a hrănit mii de înfometaţi. A venit însă timpul în care s-a văzut şi ea lipsită complet de făină şi alimente. Sub ameninţarea foametei, monahii s-au adunat în biserică. Egumenul a săvârşit paraclisul Maicii Domnului şi noaptea întreagă s-au rugat. Ieromonahul Serafim, care avea deosebită încredere în egumen, s-a dus în dimineaţa zilei următoare în hambarul de grâne şi a găsit cu uimire toate coşurile pline cu pâine şi alimente. Bunurile acestea nu s-au isprăvit pe toată perioada foametei. Oricât dădeau, coşurile se umpleau din nou. Una dintre caracteristicile Sfântului era milostenia, care prin evenimentele acestea s-a întărit, precum de asemenea nădejdea sa în pronia lui Dumnezeu şi în ocrotirea Maicii Domnului. După atâţia ani de nevoinţe în mănăstire, în urma atâtor eforturi depuse pentru curăţirea sufletului său, Sfântul ajunsese la trepte înalte pe scara desăvârşirii duhovniceşti. Acum duhul lui ardea pentru pustie, unde îl aşteptau nevoinţe şi mai grele.

Acest articol a fost publicat în ”Sfântul Serafim - un serafim printre oameni” și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s