Cap. IV – Pustnic (partea I)

Dorul de isihie

Ca ucenic, Sfanţul primise binecuvântarea, precum am spus, de a se retrage în păduresarov pentru mai multă nevoinţă. Ca ierodiacon avea deja chilie în pustie, unde petrecea nopţile în rugăciune. Voia în felul acesta să omoare cugetele păcătoase. Acum însă, ca ieromonah, dorea să se instaleze definitiv în pustie. Era pregătit dinainte pentru această viaţă. Obştea îl ajutase să sporească în cunoaşterea de sine, îşi cunoscuse aşadar patimile şi se întărise pentru înfruntarea lor. Deci acum, pregătit pentru viaţa de pustie, caută o comuniune mai directă cu Hristos. Sfântul Ioan Casian, care a trăit în schit, îl învaţă pe pustnic următoarele: „Să ai mintea ta mai sus de orice lucru pământesc şi, atâta cât îngăduie neputinţa omenească, să devii una cu Hristos„. Părintele Serafim ajunsese cu adevărat la această măsură. Fiecare monah adevărat, care doreşte să trăiască taina vieţii mistice, îşi acoperă dorirea sa cu vreo justificare logică. La fel s-a întâmplat şi cu Sfântul, care prin statul îndelungat în picioare la biserică şi prin privegherea neîntreruptă din chilie se îmbolnăvise. Picioarele i s-au umflat, s-au umplut de răni şi nu mai putea să slujească. Din cauza bolii sale, nu mai putea îndeplini nici o ascultare. însă această boală, în loc să-1 ţintuiască în chilia vreunui spital, 1-a îndemnat încă şi mai mult la alegerea vieţii de pustnic. A mers deci la egumenul Pahomie, ca să-i ceară binecuvântarea. Aceasta a fost ultima binecuvântarea pe care a luat-o de la el, pentru că acesta se apropia de-acum de sfârşitul său. Era în vârstă de şaptezeci de ani. în vremea aceea era bolnav. Şi desigur, perioada înrăutăţirii bolii sale îl tăcuse să se pregătească de moarte. în toată această perioadă, Sfântul îl slujise cu devotament, răspunzând astfel îngrijirilor pe care le primise de la el. Pe faţa lui, în afara durerii, observa şi o oarecare tristeţe.

– De ce eşti atât de trist, cuvioase părinte? l-a întrebat.

– Mă întristez pentru surorile de la Diveevo, a răspuns acela. Cine le va purta de grijă după plecarea mea?

– Le voi prelua eu şi le voi purta de grijă întocmai aşa cum ai făcut-o şi tu, a zis Sfântul Serafim, pentru a-l linişti.

Răspunsul l-a bucurat pe bătrân. Apoi l-a îmbrăţişat pentru ultima oară şi curând a adormit cu drepţii, în anul 1794. Părintele Serafim a plâns amarnic pentru pierderea părintelui. Acela îl primise şi îl călăuzise pe toate treptele vieţii sale monahale, până ce a ajuns la maturitatea pustnicului. Rugăciunea sa pentru părintele şi binefăcătorul lui urcă înflăcărată la tronul lui Dumnezeu. Ceea ce-1 mângâie în durerea aceasta a despărţirii este faptul că egumen al mănăstirii fusese ales stareţul Isaia, un bătrân la fel de iubit şi respectat de Sfânt. La 20 noiembrie 1794, cu binecuvântarea noului egumen Isaia, părintele Serafim pleacă definitiv la chilia lui de pustnic. Pentru a nu întâmpina obstacole în ce priveşte rămânerea lui acolo, s-a înarmat cu următorul act, semnat de egumenul Isaia, care se păstrează până astăzi la mănăstire: „Posesorul acestui act, ieromonah al mănăstirii Sarov, Serafim, are permisiunea de a locui în pustie cu cheltuiala noastră. După o lungă ucenicie la mănăstire, este trimis în pustie pentru linişte sufletească şi pentru iubirea lui Dumnezeu cu canonul care i s-a dat, urmându-se linia Sfinţilor Părinţi. De aici înainte nimeni să nu-1 deranjeze în şederea lui isihastă. Validez acest act: Egumenul ieromonah Isaia – 20 noiembrie 1794. Pentru autenticitate, îl pecetluiesc”.

Binecuvântarea pentru un mod de viaţă aparte

Chilia unde se nevoia stareţul Serafim, la o depărtare de cinci kilometri de mănăstire, se afla pe un deal înalt şi înverzit din pădure, pe malurile râului Sarovka. Era o cameră simplă de lemn, cu vatră. Ca să intri în camera aceasta, trebuia să treci printr-o antecameră căreia îi adăugase un mic cerdac. In jurul chiliei cultiva o mică grădină de legume înconjurată cu gard. Mai târziu a pus acolo şi stupi, care îl alimentau cu miere foarte gustoasă. Aproape de dealul acesta existau şi alte înălţimi. La două verste distanţă de mănăstire trăiau în colibe monahale şi alţi anahoreţi ai Sarovului: fostul egumen Nazarie, ieromonahul Dorotei şi schimonahul Marcu. Ţinutul aducea puţin aminte de Sfântul Munte, prin înălţimile, pădurile împrăştiate, prin mănăstirile şi chiliile lui monahale. Stareţul a numit dealul său muntele Athon, pentru că într-adevăr o parte de-a lui se termina brusc în câmpie. Altor zone din pădure, unde se retrăgea pentru nevoinţele sale duhovniceşti, le dăduse denumiri de Ia Locurile Sfinte: Ierusalim, Nazaret, Betleem, Iordan, Tabor, râul Cedrilor, Golgota şi muntele Măslinilor. A dat aceste denumiri pentru a trăi mai viu evenimentele vieţii pământeşti a Domnului. întrucât stareţul Serafim se hotărâse să-L imite pe Hristos şi să-L propovăduiască tuturor vizitatorilor. Cu adevărat a început să-1 viziteze multă lume, chiar şi femei. însă vizita femeilor o considera nepotrivită cu viaţa lui severă. îi era teamă ca acest lucru nu cumva să-i scandalizeze sau chiar să-i tragă înapoi pe anumiţi fraţi. Şovăia însă să le şi îndepărteze, nu cumva aceasta nu era pe placul lui Dumnezeu. Dar deoarece muntele Athos este interzis pentru femei, s-a gândit să pună sub interzicere şi dealul locuit de el. S-a rugat deci cu multă stăruinţă la Domnul şi la Maica Lui să-i împlinească dorinţa şi să-i arate că a fost primită, închizând cărarea cu arbori. Domnul, într-adevăr, a încuviinţat, cum menţionează următoarea povestire din vremea Sfântului: „A sosit sărbătoarea Crăciunului. Sfânta Liturghie din biserica Izvorul Tămăduirii începuse când părintele Serafim a ajuns la mănăstire. A intrat în biserică, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi apoi s-a retras în chilia lui din mănăstire. După ce a mâncat, a plecat fericit, pentru a petrece noaptea în pustie. În ziua următoare, praznicul Maicii Domnului, a pornit spre mănăstire noaptea. Când a ajuns în locul în care dealul său se termina brusc în câmpie, a găsit drumul închis. Ramuri uriaşe de brazi seculari blocaseră cărarea. Dumnezeu răspunsese cererii lui în chipul acesta minunat. Când în seara precedentă trecuse prin locul acesta, nu exista nimic. La Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă! Primul lucru la care s-a gândit atunci a fost să mulţumească. A căzut în genunchi şi I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru răspunsul la cererea sa. A înţeles de-acum că nu era voia Lui să vină femei pe dealul său. După aceea a ocolit crengile şi şi-a continuat drumul, ca să apuce Sfânta Liturghie. în ziua aceea liturghisea egumenul Isaia. Stareţul Serafim a urmărit Sfânta Liturghie în picioare, în Sfântul Altar. Sfintele Taine fuseseră aduse pe jertfelnic şi Heruvicul se terminase. în ceasul în care egumenul Isaia se pregătea să citească rugăciunea anaforalei, părintele Serafim s-a apropiat cu evlavie şi i-a zis:

– Batiuşka, părinte egumen! Dă-mi binecuvântarea ta ca pe dealul unde locuiesc să nu vină femei.

– Acum e ceasul potrivit pentru astfel de lucruri? a zis acela cu oarecare neplăcere.

– Desigur, batiuşka, dă-mi binecuvântarea, a insistat stareţul.

– Şi cum voi putea să controlez, de la cinci verste depărtare, încât să nu mai vină femei?

– Părinte, dă-mi doar binecuvântarea ta şi nu va veni nici o femeie.

Atunci egumenul Isaia a luat o icoană a Maicii Domnului numită „Preafericita Născătoare” şi i-a dat-o spunându-i:

– Binecuvântez să nu vină femei pe muntele tău, însă îngrijeşte-te tu de acest lucru.

Părintele Serafim a sărutat icoana şi s-a retras liniştit la locul său. În ceasul potrivit s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. In vremea după-amiezii i-a mulţumit egumenului pentru binecuvântare şi a plecat în pustie. Când a ajuns în locul unde s-a întâmplat minunea, a adus butuci şi a închis mai bine cărarea. Astfel a devenit de netrecut şi a fost blocată nu numai pentru femei, ci pentru toţi”. Povestirea aceasta minunată se păstrează în diferite variante. Unii, care l-au cunoscut de aproape pe stareţ, spun că discuţia lui cu egumenul Isaia a avut loc în săptămâna a cincea din Postul Mare şi mai concret, în sâmbăta Acatistului. Spun de asemenea că stareţul, după o săptămâna, a observat minunea cu ramurile de brad, care erau aruncate pe cărare, ca şi când cineva le-ar fi tăiat şi ar fi blocat cu ele drumul.

Va urma….

Acest articol a fost publicat în ”Sfântul Serafim - un serafim printre oameni” și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s