Cap. IV – Pustnic (partea a IV-a)

Cele o mie de zile şi nopţiserafim

Autorităţile bisericeşti, care îl cunoşteau pe părintele Serafim, ar fi avut mare folos dacă l-ar fi aşezat egumen la vreo mănăstire. în anul 1796 a rămas liberă treapta de arhimandrit din oraşul Alatir şi s-au gândit să-1 aşeze acolo pe Sfânt. Mulţi fraţi din mănăstirea Sarov deveniseră mai târziu egumeni la alte mănăstiri. Stareţul însă i-a cerut egumenului Isaia să refuze această numire. Dar nici egumenul şi nici ceilalţi fraţi nu voiau să plece de lângă ei acest râvnitor al rugăciunii şi călăuzitor înţelept. în locul lui l-au trimis pe părintele Avramie. Altă dată l-au numit egumen al mănăstirii Mântuitorului din Krasnoslob, dar şi atunci l-a înlocuit ieromonahul Ieronim.

Pentru această smerită cugetare a sa, diavolul îl războieşte cu ispite mai crâncene. începe împotriva lui războiul cugetelor, care îl aruncă în întristare. Sfântul însă rezistă şi în această luptă. Ia binecuvântarea cuvenită, cere ajutorul de sus şi se aruncă într-o nevoinţă şi mai mare a rugăciunii. în pădurea întunecoasă, la jumătatea drumului dintre chilia lui şi mănăstire, se afla o piatră de granit neobişnuit de mare. Părintele Serafim şi-a amintit de nevoinţele severe ale sfinţilor stâlpnici şi s-a hotărât să practice această formă de asceză. S-a urcat pe piatră noaptea, ca să nu-l vadă nimeni, şi acolo se ruga fie în picioare, fie în genunchi, cu mâinile înălţate ca Sfântul Pahomie, şi rostind strigătul vameşului: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”

Însă deoarece voia să se roage la fel şi ziua, a aşezat o piatră lângă chilia lui, pe care se ruga de dimineaţa până seara. Cobora numai când îl părăseau puterile, pentru a se odihni şi mânca ceva. Această nevoinţă a rugăciunii a făcut-o vreme de o mie de zile şi nopţi.

„Pentru sufletul nostru, obişnuia Sfântul să spună, trebuie să depunem toată strădania posibilă, în vreme ce trupul trebuie   să-l întărim doar atâta cât e nevoie, pentru a rezista la această strădanie. Dacă însă slăbim trupul voit, până la punctul în care va slăbi şi duhul, aceasta este lipsă de discernământ, chiar dacă se face pentru dobândirea virtuţii.”

Datorită efortului şi a statului în picioare pe piatră, puterile sale au secat. Picioarele au început iar să-1 chinuie şi n-au încetat să-l doară până la moarte. Stareţul a înţeles că prin continuarea acestei nevoinţe îşi va istovi şi sufletul, şi de aceea a încetat rugăciunea pe piatră. Asceza aceasta a făcut-o în aşa taină încât nimeni nu şi-o putea închipui. Într-un act al mănăstirii, egumenul de mai târziu, Nifon, îl înştiinţează pe episcopul Tambovului că statul în picioare al Sfântului vreme de o mie de zile şi nopţi, pe piatră, n-a fost cunoscut de nimeni. Doar cu câteva zile înainte de adormirea sa a arătat stareţul fapta aceasta câtorva fraţi, cu scopul de a-i ajuta şi pe alţi asceţi.

– Nevoinţa pe piatră, i-a spus cineva, a fost mai presus de puterile omeneşti.

– Sfântul Simeon Stâlpnicul, a răspuns stareţul, a stat sus pe stâlp patruzeci şi şapte de ani. Se poate deci compara strădania mea cu nevoinţa lui?

– În strădania aceasta a voastră trebuie că v-a întărit in chip vădit şi harul dumnezeiesc.

– Desigur, altfel puterile mele nu ar fi fost suficiente. Am simţit în mine cum mă întărea şi mă mângâia acest dar ceresc ce s-a coborât de sus de la Părintele luminii. Şi rămânând o clipă tăcut, a continuat:

– Când în inimă există cucernicie, atunci şi Dumnezeu este împreună cu noi.

Prin aceste ultime cuvinte, fără să vrea, a descoperit ceea ce caracteriza rugăciunea lui. Rugăciunea lui se făcea cu cucernicie. Sfântul se apropia atât de mult de Dumnezeu, încât simţea înlăuntru prezenţa Sa şi acest lucru îl întărea. Pietrele pe care s-a nevoit Sfântul se păstrează până astăzi. Cărarea care ducea la locul lui de pustnicie a devenit drum larg, ca să treacă maşinile pelerinilor. Mulţi dintre aceştia luau bucăţi din piatră. Câteva familii evlavioase deţin astfel de bucăţi. Pe ele este pictat Sfântul stând în genunchi, în poziţie de rugăciune.

Cei trei tâlhari

Diavolul, prin atacurile sale, avea de gând să-l îndepărteze pe Sfânt din pustie. La 12 septembrie 1804 îl atacă din nou. Trei săteni necunoscuţi se apropiară de el în pădure, pe când tăia lemne.

– Vrem să ne dai bani, îi zic, din aceia pe care ţi-i aduc vizitatorii.

– Nu primesc nimic de la nimeni, a răspuns stareţul.

Aceia nu l-au crezut. Unul dintre ei s-a aruncat asupra lui din spate, ca să-l pună jos. Insă în loc să-l trântească pe Sfânt, a căzut el însuşi. Această mişcare neîndemânatică i-a tulburat, dar n-au cedat. Părintele Serafim avea o putere neobişnuită şi înarmat cu toporul ar fi putut poate să se apere. Acest gând i-a trecut o clipă prin minte. Imediat însă şi-a amintit cuvântul Domnului: „Toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri” (Matei 26, 52). A lăsat deci toporul jos, şi-a încrucişat mâinile la piept şi a zis cu smerenie:

– Faceţi ceea ce vă place.

Chiar dacă era nevinovat, a hotărât să le rabde pe toate pentru Hristos.

Unul din săteni a ridicat toporul şi l-a lovit pe Sfânt cu muchia în cap. Lovitura a fost atât de puternică încât pe gură şi din urechi a ţâşnit sângele. A căzut la pământ şi a rămas inconştient. Răufăcătorii l-au luat şi l-au târât spre chilie. Până acolo, înfuriaţi, l-au lovit cu picioarele, cu pumnii, cu toporul şi cu băţul. La un moment dat s-au gândit să-l arunce în râu. Dar întrucât părea că e deja mort, l-au legat cu sfoara de mâini şi de picioare şi l-au lăsat la intrarea în chilie. Ei au năvălit înăuntru pentru a lua comoara cea bogată, aşa cum credeau. Au început în grabă să caute: au dărâmat soba, au sapat podeaua, au făcut coliba cea săracă cu susu-n jos. Singurul lucru pe care l-au găsit a fost o icoană şi câţiva cartofi. Atunci conştiinţa din ei s-a trezit şi a început să-i mustre că au făcut victimă un om nevinovat. S-au speriat şi au plecat grăbiţi! Între timp, stareţul, îndată ce şi-a revenit din lovitura puternică şi a reuşit oarecum să se elibereze de legături, l-a mulţumit Domnului că l-a învrednicit să sufere pentru El şi s-a rugat să-i ierte pe răufăcători. Noaptea a petrecut-o in chilie chinuit de dureri şi suferinţă, iar dimineaţa cu mult efort a plecat spre mănăstire. A ajuns în ceasul Sfintei Liturghii. Priveliştea sa provoca groază. Barba şi părul, răvăşite şi înnoroiate, scăldate în sânge. Faţa vânătă, mâinile şi câţiva dinţi sparţi. Din gură şi din urechi curgea sânge, iar hainele, mototolite şi pline de sânge închegat, se lipiseră pe răni.

– Ce ţi s-a întâmplat? au întrebat cutremuraţi monahii.

– Înştiinţaţi-l pe egumenul şi pe duhovnicul mănăstirii, a zis stareţul, fără să mai adauge vreun cuvânt.

Când aceia au venit, le-a povestit amănunţit întâmplarea. Starea lui l-a obligat să rămână la mănăstire. Diavolul, care-i îndemnase pe răufăcători, sălta acum de bucurie, crezând că l-a izgonit pentru totdeauna din pustie. în primele opt zile starea lui a fost foarte gravă. Nici să mănânce nu putea, nici să bea apă, dar nici somnul nu-l prindea din cauza durerii nesuferite. Toţi credeau că va muri. În ziua a şaptea, egumenul Isaia a trimis pe cineva să cheme un doctor din Arzamas. L-au consultat trei medici, care au găsit capul spart şi coastele rupte, pieptul zdrobit, corpul întreg din loc în loc plin de răni mortale. S-au mirat cum de a supravieţuit după atâtea lovituri. I-au spus egumenului că trebuie să se facă recoltare de sânge. Acela a şovăit, căci stareţul pierduse mult sânge. Însă doctorii au insistat că trebuie să se facă recoltare şi alte câteva intervenţii. între timp, părintele Serafim, care urmărea cu adâncă recunoştinţă interesul medicilor, a adormit. Somnul lui a fost intens, uşor şi plăcut. A avut desigur o vedere minunată:

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, îmbrăcată în veşmânt împărătesc şi înconjurată de lumină, s-a apropiat de partea dreaptă a patului. în spate o urmau Apostolii Petru şi Ioan. Atunci s-a întors spre doctori şi arătându-l cu degetul pe Sfânt a zis:

– De ce vă osteniţi?

Apoi, întorcându-se către stareţ, a adăugat:

– Acesta este din neamul nostru.

Vederea a luat sfârşit. Nimeni n-a priceput nimic. Când a intrat egumenul, bolnavul se trezise. Stareţul Isaia, cu iubire şi durere, i-a propus să accepte ajutorul medical. Acela însă a răspuns:

– Nu doresc ajutorul omenesc. Voi lăsa viaţa mea în mâinile lui Dumnezeu şi ale Maicii Domnului, doctorii adevăraţi şi de încredere ai sufletelor şi ai trupurilor.

În felul acesta, l-au lăsat în pace pe Sfânt, uimindu-se de credinţa şi răbdarea sa. Acesta, după vizita dumnezeiască, a simţit o îmbrăţişare cerească ce a durat patru ore. Apoi durerile i s-au ameliorat, în vreme ce puterile au început să-i revină. S-a ridicat din pat şi a umblat puţin prin chilie. Seara pe la 9 a mâncat puţină pâine şi varză murată. Şi din ziua aceea şi-a început din nou nevoinţele duhovniceşti. Cu un an înainte, părintele Serafim, pe când tăia lemne, se lovise tare şi rămăsese gârbovit. Cu această nouă întâmplare, gârboveala lui se accentuase. De acum va umbla sprijinit în topor sau în baston. La mănăstire a rămas cinci luni. Când s-a simţit Inlărit, s-a dus la egumen:

– Îngăduie-mi, i-a zis, să plec în pustie.

– Mi-e teamă să te las, nu cumva vei fi supus şi altui uluc.

 – Mie nu mi-e frică deloc de asemenea atacuri. Sunt pregătit să rabd orice încercare până la moarte, ca sfinţii mucenici.

Mi-e teamă numai de tâlharii sufletelor.

Egumenul, la stăruinţa sa, i-a dat binecuvântarea şi Slântul a plecat din nou în pustie. Diavolul a fost biruit cu lotul, dar avea să primească şi o altă rană, mai mare, pe care nicicând nu şi-a închipuit-o, adică neţinerea de minte ii răului cu care s-a înarmat Sfântul. Tâlharii au fost prinşi. Erau lucrători la moşia lui Iatisev, din satul Kremenok. Stareţul i-a iertat şi i-a rugat pe egumenul Isaia şi pe moşierul Tatisev să nu-i pedepsească. In caz contrar, a anunţat că va pleca din Sarov într-o direcţie necunoscută, în alte locuri sfinte. A lăsat răzbunarea în mâinile lui Dumnezeu. Şi într-adevăr, dreptatea dumnezeiască i-a pedepsit. Casele lor au ars şi ei au venit la Sfânt, cu lacrimi de pocăinţă în ochi, ca să-i ceară iertare şi mijlocire.

vigneta

Acest articol a fost publicat în ”Sfântul Serafim - un serafim printre oameni” și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s