Cap. IV – Pustnic (partea a V-a)

Povăţuitorul cel iluminatcalugar

Experienţa bogată pe care a dobândit-o părintele Serafim în pustie i-a servit pentru a fi de folos şi altor suflete. Unui monah, după o ucenicie atentă, egumenul i-a dat binecuvântarea să înceapă viaţa de pustnic. I-a trimis desigur Sfântului o scrisoare ca să-l primească pe monah şi să-i dea învăţătură. Stareţul l-a primit cu bunăvoinţă şi i-a dat binecuvântare să-şi construiască o colibă nu foarte departe de a sa.

– Batiuşka, a zis monahul, vorbeşte-mi, dă-mi sfaturi pentru viaţa din pustie.

– Eu însumi nu ştiu nimic, i-a răspuns acesta.

Vorbea aşa pe de o parte din adâncă smerenie şi pe de alta din marele discernământ şi experienţă pe care le avea în această chestiune.

În general, nu-i încuraja pe monahi să se instaleze în pustie.Îi prevenea că cel care trăieşte în pustie trebuie să fie ca răstignit pe cruce.

Spunea că la mănăstire monahii se luptă cu diavolii ca şi cu porumbeii, pe când în pustie ca şi cu lupii şi leoparzii.

De aceea, nu dădea nimănui binecuvântarea să trăiască singur în pustie, chiar dacă avea chemare spre viaţa de pustnic, ci trebuia să fie împreună cu unul sau doi fraţi. Ca argument, dădea mereu următorul fragment:

„Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru truda lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unid pe altul; dar vai de cine este singur şi cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice!” (Ecclesiastul 4, 9-10,12).

Un vizitator al mănăstirii Sarov a fost încântat de ordinea slujbelor şi s-a hotărât să se facă monah, întorcându-se însă acasă, a fost atras de viaţa lumească, s-a însurat şi a dobândit doi copii. Dar conştiinţa lui nu înceta să-i amintească de hotărârea sa de a intra în viaţa monahală. A mers deci iarăşi la Sarov, a îngenuncheat la picioarele părinţilor în biserică, după slujbă, şi le-a cerut să socotească greşeala lui, să-l povăţuiască şi să-i dea binecuvântarea de a rămâne în mănăstire. Unul dintre părinţi i-a propus să se adreseze stareţului Serafim. Ajungând la chilia lui din pustie, l-a văzut ieşind cu o sapă în mâini.

– Batiuşka! i-a strigat, căzându-i la picioare; dă-mi o povaţă şi roagă-te la Domnul să mă primească în viaţa monahală!

– După făgăduinţa pe care o vei da, o să ţii toate regulile monahale? l-a întrebat Sfântul.

Şi acela, uitând de data aceasta de soţie şi copii, a jurat şi a zis:

– Desigur, voi ţine cu credinţă toate regulile monahale până la moarte. În plus, voi primi orice canon mi se va da.

– Dacă e aşa, atunci mergi pe calea păcii, a răspuns stareţul, prevăzând că-şi va ţine făgăduielile.

Apoi l-a binecuvântat pe străin şi l-a lăsat să plece. Foarte curând, soţia lui a murit şi i-au urmat şi copiii săi. Atunci acela, fără nici o legătură lumească, s-a dus la mănăstirea Sarov, unde a fost tuns şi a murit ca un adevărat monah.

Moartea egumenului Isaia

Monahii din Sarov îl respectau pe Sfânt şi îl preţuiau mult. Egumenul Isaia îl iubea îndeosebi şi era dornic să discute cu el. Când era sănătos, mergea el însuşi în pustie, însă în anul 1806 puterile i-au slăbit şi a renunţat la egumenie.

Atunci toţi fraţii au propus ca locul lui să fie luat de stareţul Serafim. Acela însă, smerit şi iubitor al pustiei, refuză, şi egumen este aşezat părintele Nifon,

care până atunci avea ascultarea de econom. Părintele Isaia a mai trăit un an. Sănătatea nu-i permitea să meargă şase verste, cât era până la locul de pustnicie al Sfântului. Nici nu voia însă să fie lipsit de mângâierea de a vorbi cu el. Pentru a nu-l chema la mănăstire şi a nu-i întrerupe liniştea, s-a dus chiar el acolo, sau mai bine zis i-au dus fraţii cu trăsura. La 4 decembrie 1807 a adormit părintele Isaia, lăsând tuturor cele mai bune amintiri. Moartea lui a întristat profund inima sensibilă a Sfântului. L-a pierdut pe părintele său duhovnicesc, pe bunul său purtător de discuţii.

Acum trăieşte mai intens moartea lui inevitabilă, zădărnicia acestei vieţi, înfricoşătoarea judecată a lui Dumnezeu.

Prin adormirea egumenului Isaia, l-a pierdut şi pe ultimul din cei mai buni părinţi şi călăuzitori ai lui. Moaştele bătrânului Iosif, care-l călăuzise pe calea părinţilor, odihneau demult. Fericitul suflet al bătrânului Pahomie se afla de asemenea în ceruri. Toată viaţa lui se va ruga pentru odihna celor trei cuvioşi părinţi ai săi. Şi când va trece pe lângă cimitir, va îngenunchea la mormintele lor şi se va ruga pentru sufletele lor. Discutând după mulţi ani cu egumena mănăstirii Ardatov, Evdochia, i-a dat următoarea povaţă:

– De fiecare dată când vei veni să mă vizitezi, să treci pe la cimitir. Acolo să faci trei metanii cerând de la Dumnezeu să-i odihnească pe robii Săi: Isaia, Pahomie, Iosif, Marcu şi toţi ceilalţi. Apoi să îngenunchezi şi să spui: „Iertaţi-mă Sfinţilor Părinţi şi rugaţi-vă pentru mine”.

În felul acesta îi îndemna şi pe alţii să se roage pentru călăuzitorii lui duhovniceşti, pe care, pentru fierbinţeala rugăciunii, îi numea stâlpi de foc de la pământ până la cer.

Alegerea părintelui Nifon ca nou egumen l-a bucurat pe Sfânt, deoarece îl considera om cu harisme rar întâlnite. Moartea egumenului Isaia a dat o formă nouă vieţii părintelui Serafim, mai înaltă, mai duhovnicească, mai ascetică.

vinieta

Acest articol a fost publicat în ”Sfântul Serafim - un serafim printre oameni” și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s