Cap. IV – Pustnic (partea a V-a)

Tăcerea

O nouă formă a nevoinţei, pe care o trăieşte acum stareţul, este tăcerea.calugar

„Mai întâi de toate, zicea, trebuie să împodobim şinele nostru cu tăcere, căci Sfântul Ambrozie al Mediolanului mărturisea că a văzut pe mulţi mântuindu-se prin tăcere, dar prin îndelungă vorbire pe nimeni. De asemenea, un părinte afirmă că tăcerea este taina veacului viitor, pe când vorbele sunt uneltele acestei lumi.”

În nevoinţa tăcerii îl călăuzeşte pilda a doi vechi asceţi, Arsenie cel Mare şi Ioan Anahoretul. Dacă la chilia lui veneau vizitatori, nu se arăta. Dacă cineva îl întâlnea din întâmplare în pădure, atunci Sfântul cădea cu faţa la pământ şi nu-şi ridica ochii până ce acela nu pleca. Astfel a reuşit să păstreze tăcerea vreme de trei ani. Către sfârşit, desigur, nu mai mergea la mănăstire duminica şi în sărbători. Un frate îi aducea în fiecare duminică hrană, mai ales iarna, când în grădina lui nu mai erau legume. Însă în perioada de iarnă, ascultarea aceasta era foarte obositoare. Drum spre pustie nu exista. Şi monahul, ducând stareţului provizia săptămânală, se afunda în zăpadă până la genunchi, mergând prin furtună. Intrând în sala chiliei rostea rugăciunea. Atunci stareţul spunea dinăuntru amin, deschidea uşa şi încrucişându-şi mâinile la piept stătea cu faţa întoarsă la pământ. Nu-l binecuvânta pe frate, nu-i arunca nici măcar o privire. Iar monahul, după ce zicea rugăciunea obişnuită, făcea metanie adâncă Sfântului şi lăsa hrana într-un coş mic, pe masa care se afla în sală.

Atunci părintele Serafim lăsa şi el în coş o bucată mică de pâine sau puţină varză. În felul acesta îi dădea de înţeles ce voia să-i aducă în cealaltă duminică, pâine sau varză.

Fratele rostea iarăşi rugăciunea, punea metanie cerând binecuvântarea stareţului şi pleca la mănăstire fară să audă de la Sfânt nici un cuvânt. Toate aceste strădanii aveau de-a face cu tăcerea exterioară. Însă esenţa nevoinţei lui se găsea în liniştea minţii, în îndepărtarea oricărui cuget zadarnic, pentru a se afierosi în felul acesta mai bine Domnului. Această nevoinţă a tăcerii, aşa cum o trăia stareţul, dădea multe roade.

„Când ne nevoim prin tăcere, spunea Sfântul referindu-se la tăcerea minţii, atunci vrăjmaşul nu poate face rău în adâncurile inimii omului. Tăcerea naşte în sufletul nevoitorului roadele Sfântului Duh. Tăcerea şi singurătatea nasc cucernicia şi blândeţea. Ultima seamănă cu apele Siloamului, care curg liniştit şi fară zgomot: apele Siloamului, care curg lin (Isaia 8, 6).”

Tăcerea combinată cu celelalte preocupări duhovniceşti – rugăciunea, studiul, nevoinţa – îl conduce pe om la desăvârşire. Chilia monahului, cum spun părinţii, este cuptorul din Babilon, unde cei trei tineri L-au găsit pe Dumnezeu.

Tăcerea îl apropie pe om de Dumnezeu şi îl face înger pământesc.

Tu stai doar în chilia ta în tăcere şi luare aminte şi străduieşte-te cu orice chip să călăuzeşti sinele tău la Domnul, şi Acela este gata să te facă din om înger: „Spre unii ca aceştia îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu! (Isaia 66, 2).

Rodul tăcerii este şi pacea sufletului. Tăcerea te învaţă liniştea şi rugăciunea neîntreruptă, iar înfrânarea păzeşte cugetul de risipire. Pe cel care a dobândit aceste harisme îl aşteaptă o stare de pace continuă”

Aici voia să ajungă părintele Serafim. De aceea se dăruia nevoinţei tăcerii. Îndepărtarea lui de chinovie îi întristase pe mulţi fraţi, iar tăcerea îi lipsea de poveţele sale.

– De ce te izolezi, părinte, au întrebat câţiva, de vreme ce rămânând la mănăstire ai fi putut fi de folos cu cuvântul şi cu pilda ta, fără să te vatămi?

Şi stareţul răspundea cu vorbele părinţilor:

– „Iubeşte nelucrarea cea din isihie mai mult decât ai îndestula pe cei ce flămânzesc în lume”, spune Sfântul Isaac Sirul. „Mare lucru este a vorbi despre Dumnezeu, iar mai mare este a te curăţi pe tine pentru Dumnezeu” zice Sf. Grigorie Teologul.

După ce prin aceasta s-a apropiat mai mult de desăvârşire, a înaintat la o formă mai înaltă de nevoinţă – la viaţa în zăvorâre. Prilejul a venit prin următoarea întâmplare: Din pricina statului în picioare pe care l-a practicat in perioada când se ruga pe piatră, picioarele îl dureau şi nu putea să meargă la mănăstire pentru a se împărtăşi cu Slintele Taine. Egumenul Nifon i-a întrunit pe ieromonahii mai vechi, ca să discute problema Sfintei împărtăşiri a părintelui Serafim. Au ajuns aşadar la concluzia de a-i propune ori să vină la mănăstire duminica şi în marile sărbători pentru a se împărtăşi, ori, dacă nu-l ajută picioarele, să vină să rămână de tot la mănăstire. Duminică, fratele care-i aducea hrana, i-a transmis şi hotărârea părinţilor. Sfântul însă l-a lăsat să plece fără să pună nimic. Egumenul i-a dat însărcinare monahului să aștepte hotărârea şi duminica viitoare. Când părintele Serafim a auzit a doua oară hotărârea părinţilor, a plecat împreună cu fratele spre mănăstire, ca să rămână definitiv acolo.

vinieta

Acest articol a fost publicat în ”Sfântul Serafim - un serafim printre oameni” și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s