Cap. V – Întoarcerea la mănăstire (partea I)

Trăirea în zăvorâremetanie

Era primăvară, 8 mai 1810. După cincisprezece ani de şedere în pustie, Sfântul trecu pe poarta mănăstirii şi fără să meargă deloc pe la chilia sa, se îndreaptă spre spital. Îndată ce clopotul a bătut pentru priveghere, a venit şi Sfântul în biserica Adormirii Maicii Domnului. Monahii s-au mirat. Imediat s-a făcut cunoscut faptul că Sfântul a hotărât să se stabilească în mănăstire. În ziua următoare, sărbătoarea Sfântului Nicolae, a mers la Sfânta Liturghie de dimineaţă, la biserica spitalului şi s-a împărtăşit. Apoi s-a îndreptat spre egumen, a luat binecuvântarea lui şi s-a întors în vechea lui chilie.  Nu ieşea deloc din ea, nu primea pe nimeni şi nu vorbea cu nimeni nici un cuvânt. Începuse o nevoinţă nouă şi mult mai grea, nevoinţa trăirii în zăvorâre. Pentru aceasta îl pregătise nevoinţa tăcerii.

Pentru tăierea voii nu dorea să aibă nimic în chilie, nici cele mai necesare lucruri. Avea o icoană în faţa căreia ardea candela, şi un butuc pe care stătea.Sursă de căldură nu avea.

În vremea aceea purta pe dedesubtul flanelei sale, legată cu cordon, o cruce de fier de douăzeci şi doi de centimetri. Unii biografi afirmă că făcea acest lucru pentru asceză. Stareţul însă spunea că nu a făcut-o cu acest scop. Lanţuri şi haine de păr nu purtase niciodată şi nici pe alţii nu-i sfătuia să poarte.

„Dacă cineva, zicea, ne amărăşte cu cuvântul sau cu fapta, şi noi nu luăm în seamă ocara, cum cere Evanghelia, iată lanţurile noastre, iată hainele de păr. Aceste lanţuri duhovniceşti sunt superioare celor de fier pe care le poartă oamenii din ziua de azi. E adevărat, desigur, că mulţi sfinţi purtau lanţuri. Aceia însă erau desăvârşiţi, înţelepţi şi le-au făcut pe toate pentru iubirea lui Dumnezeu şi ca să omoare definitiv trupul.

Dintre sfinţii ruşi, aşa făceau Teodosie Spileotul, Teodosie Totemski, Fericitul Vasile şi alţii. Noi suntem încă mici. Patimile urlă în noi şi se împotrivesc voii lui Dumnezeu.

La ce ne vor folosi lanţurile dacă mâncăm, bem şi dormim până la îmbuibare? Noi nu putem ridica nici cea mai mică supărare pe care ne-a pricinuit-o fratele. La prima vorbă pe care ne-o spune, cădem în întristare şi deznădejde. Mustrarea pe care ne-o face o considerăm jignire, lipsă de discernământ şi dizgraţie şi plecăm cu cugetul nostru la altă mănăstire. În plus, îi invidiem pe fraţii care sunt împodobiţi cu sârguinţa şi cu încrederea începătorului.

Cât de palidă sau mai bine zis inexistentă este în noi temelia vieţii monahale! Şi toate acestea fiindcă foarte puţin ne gândim şi suntem atenţi la ea! Este aşadar posibil ca trăind în asemenea stare să purtăm lanţuri? Să cutezăm adică la o nevoinţă care se potriveşte celor înţelepţi şi desăvârşiţi?”

Îmbrăcămintea lui era asemănătoare pustiei. Singura sa băutură, apa. Ca hrană folosea pâine uscată de ovăz şi varză.

Apă şi hrană îi aducea părintele Pavel, care locuia în chilia vecină. Se apropia de uşă şi rostea rugăciunea.

Zăvorâtul, acoperit cu o pânză ca să nu fie văzut, deschidea uşa, lua farfuria stând în genunchi, ca şi când ar fi primit-o însuşi din mâna lui Dumnezeu, şi închidea la loc.

După ce se întărea cu hrana materială, ieşea din nou acoperit şi lăsa farfuria. Îşi punea acoperământ pe faţă pentru a-i imita pe vechii anahoreţi, care îşi ascundeau faţa „ca să nu li se vadă zădărnicia”. Uneori întorcea farfuria neatinsă. Ţinea post desăvârşit. Nevoinţa rugăciunii sale era mare şi avea chipuri variate. Precum în pustie, aşa şi aici îşi săvârşea canonul personal şi întreaga slujbă a zilei, plus Sfânta Liturghie. în afară de acestea se nevoia cu rugăciunea minţii, spunând cu inima sa, alternativ, când „Doamne Iisuse Hristoase…„, când „Preasfântă Născătoare…

Uneori, în ceasul rugăciunii, se cufunda într-o îndelungă contemplare. Stătea în faţa icoanei fără să rostească nici o rugăciune, fâră să facă metanii. Îl contempla doar cu mintea şi cu inima pe Domnul.

La câtă înălţime şi adâncime se întinde rugăciunea zăvorâtului! În timpul săptămânii citea tot Noul Testament: Lunea Evanghelia după Matei, marţea Evanghelia după Marcu, miercurea după Luca, joi după Ioan, în celelalte zile Faptele şi Epistolele Apostolilor. Uneori se auzea pe coridor tâlcuind cu glas tare Evanghelia. Faptele le tâlcuia pentru o perioadă îndelungată. Acela le tâlcuia pentru el, însă mulţi se apropiau ca să audă învăţătura sa cea plină de dulceaţă şi mângâiere.

Câteodată, având câte o carte în faţă, se afunda cu totul în taina Sfântului Duh. Nemişcat, tără să întoarcă paginile, avea privirea concentrată asupra unui fragment.

Atâta vreme cât stareţul era zăvorât, se împărtăşea cu Sfintele Taine în chilia lui. Adică pentru a păstra la un grad desăvârşit trăirea sa în zăvorâre, luase binecuvântare’de la egumenul Nifon să-i ducă acolo, în fiecare duminică şi sărbătoare, Sfânta împărtăşanie de la biserica spitalului (Egumenul de mai târziu al mănăstirii Sarov, Serafim, timp de doi ani (1826-1827) a împlinit îndatorirea de paracliser în biserica spitalului). După Sfânta Liturghie zilnică îi ducea zăvorâtului anafură. Uneori i-o dădea chiar acestuia, iar alteori, când el nu apărea, o lăsa într-un coşuleţ care era agăţat de uşă în acest scop.

Pentru a nu uita niciodată de ceasul morţii şi pentru a trăi mai intens taina acestuia, ceruse să-i construiască un sicriu.

L-au cioplit din stejar, şi capacul de asemenea, şi l-au pus aşa, nevopsit, în sala chiliei sale. Acolo se ruga des, pregătindu-se de plecarea din lumea aceasta. îi rugase pe monahi ca atunci când va muri să-l pună în acest coşciug. Odată, ucenicul Ioan Tuhonov, care avea ascultarea de a-i trezi pe ceilalţi, s-a deşteptat mai devreme de ora obişnuită şi s-a îndreptat spre cimitir. Văzu atunci pe cineva care păşea repede către chilia Sfântului. Curiozitatea lui a ajuns la apogeu. Şi-a făcut semnul crucii şi spunând rugăciunea urmărea scena. Era părintele Serafim. Aducea un maldăr mic de lemne lângă chilia sa, rostind în şoaptă rugăciunea. Ucenicul, bucuros de priveliştea zăvorâtului, s-a apropiat, i-a căzut la picioare, le-a sărutat şi i-a cerut binecuvântare. Stareţul l-a binecuvântat şi i-a zis:

– Păzeşte-te prin tăcere şi fii cu luare aminte la sinele tău.

Arhiereii de atunci ai Tambovului obişnuiau să meargă la mănăstire în luna august, la praznicul bisericii  Adormirea Maicii Domnului.

Într-o astfel de vizită, episcopul Iov s-a dus să-l vadă pe părintele Serafim în chilia sa. Acesta însă, rămânând statornic în hotărârea lui şi temător de plăcerea de oameni, nu şi-a întrerupt viaţa de zăvorât şi tăcerea lui.

Astfel, n-a deschis uşa. Egumenul Nicon a propus să forţeze uşa. Episcopul însă n-a fost de acord zicând că aşa ceva ar fi fost păcat. L-a lăsat deci în pace pe stareţ şi a plecat liniştit de la mănăstire.

Sfântul Serafim îl avea ca model pe Arsenie cel Mare, care, cum scrie în Pateric, i-a răspuns în felul acesta patriarhului Alexandriei, Teofil, care-i cerea să-l viziteze: „ Dacă te voi primi pe tine, îi voi primi şi pe toţi ceilalţi„.

vinieta

Acest articol a fost publicat în ”Sfântul Serafim - un serafim printre oameni” și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s