Cap. V – Întoarcerea la mănăstire (partea a II-a)

Slăbirea zăvorâriiserafim

Zăvorârea desăvârşită a durat cinci ani. După aceea, Sfântul a slăbit severitatea zăvorârii. Oricine putea acum să-l viziteze.

Prezenţa celorlalţi nu-l împiedica în preocupările lui duhovniceşti, însă la întrebările lor nu răspundea. Îi promisese lui Dumnezeu să păstreze tăcerea.

Puţin mai târziu au venit să ia binecuvântarea Sfântului administratorul Tambovului, Alexandru Hezobrazov şi soţia lui. Se pare că atunci, în toamna anului 1815, a luat sfârşit şi tăcerea severă a zăvorâtului. Stareţul le-a deschis uşa şi i-a binecuvântat. De atunci au început să vină mulţi fraţi ai mănăstirii pentru a discuta cu el. Monahul Gavriil îl vizita deseori. În primii doi ani de când venise la mănăstire nu-l văzuse pe zăvorât.

La prima vizită a simţit o atracţie puternică. Vreme de cinci ani l-a călăuzit stareţul. Mergea la el tulburat şi pleca liniştit. Dar şi Sfântul îl iubea mult, deoarece avea inimă curată şi era sincer.

Nu-i ascundea că orice monah tânăr întâlneşte multe obstacole.

După ce a adormit, părintele Gavriil îşi amintea cu adâncă tristeţe de poveţele lui şi pentru a se mângâia avea totdeauna cu el portretul stareţului.

Răpirea la ceruri

Afierosirea desăvârşită a Sfântului la Domnul n-a rămas fără răsplată. Precum el însuşi le-a descoperit fraţilor de la mănăstire, s-a învrednicit să fie aşezat în locaşurile cereşti, ca Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, Sfântul Varsanufie şi alţii. Astfel, într-o zi, un frate din mănăstire i-a mărturisit ucenicului Ioan Tuhonov faptul răpirii părintelui Serafim, însă fără a putea să-i redea mulţumitor întâmplarea. La ora 6 seara, ucenicul Ioan s-a apropiat cu nerăbdare de stareţ, pentru a-i povesti şi lui acea taină cerească. Atunci acela l-a primit ca un părinte blând şi a închis uşa în urma lui cu zăvorul. Apoi s-a aşezat în faţa sa şi în vreme ce ucenicul se pregătea să-i spună dorinţa lui, i-a închis gura cu mâna şi a început să-l înveţe cu simplitate deosebită despre prooroci, apostoli, sfinţi şi martiri:

– Toţi au fost oameni cu aceleaşi patimi ca şi noi.

Dar, întrucât au împlinit cu precizie şi cu tot sufletul lor poruncile lui Dumnezeu, au ajuns la desăvârşire şi la mântuire. Plăcerile lumii sunt o umbră, dacă le comparăm cu dulceaţa pe care o gustă drepţii în ceruri.

Am putea şi noi să ne delectăm cu preadulcea vorbire cu Domnul, dacă ne-am smeri prin priveghere neîntreruptă, rugăciune şi aducere aminte de Dumnezeu. De aceea şi eu, sărmanul Serafim, în fiecare săptămână citesc tot Noul Testament. De asemenea citesc zilnic Apostolul şi Evanghelia zilei.

În felul acesta nu numai sufletul, dar şi trupul se îndulceşte şi se înviorează. Şi asta, pentru că discut cu Domnul,

păstrez in minte viaţa şi patimile Sale, îl slăvesc şi îi mulţumesc zi şi noapte Izbăvitorului pentru mila pe care o împrăştie tuturor oamenilor şi mie, nevrednicului.

Bucuria mea, dobândeşte duh de pace şi atunci mii de suflete se vor mântui lângă tine!

Sfântul a repetat de încă două ori ultima frază. Apoi, întărindu-şi glasul, a continuat cu bucurie de nedescris:

– Îți voi vorbi aşadar de sărmanul Serafim.

Odată am simţit desfătare la cuvântul Mântuitorului: „În casa tatălui meu multe locaşuri sunt”, şi am dorit să văd aceste locaşuri cereşti. Domnul mi-a satisfăcut dorinţa şi m-a învrednicit să trăiesc o răpire în spaţiul acela.

Nu ştiu dacă am fost transportat acolo cu trupul sau fară acesta. Dumnezeu ştie. E ceva de neînţeles. Oricum, e imposibil să descriu în grai omenesc bucuria şi dulceaţa pe care le-am încercat. După aceste cuvinte a tăcut. Trupul i se aplecase înainte, capul în jos, avea ochii închişi şi îşi pusese palma dreaptă deschisă deasupra inimii. Faţa încet-încet i s-a schimbat, s-a luminat de o lumină minunată, pe care era cu neputinţă să o vadă cineva. Bucuria şi extazul ceresc erau atât de vădite în expresia lui, încât îl făceau să se asemene îngerilor. În taina tăcerii pe care o trăia, părea că vede ceva cu uimire, că aude ceva cu cucernicie.

Ceea ce nu putea exprima cu cuvintele din vizita lui în locaşurile cereşti o arăta cu lumina nemaivăzută a feţei sala şi cu tainica lui tăcere.

Tăcerea a ţinut jumătate de oră, după care stareţul şi-a tras răsuflarea şi a început iarăşi să vorbească emoţionat, dar şi bucuros:

– O! Dacă ai şti, dragul meu Ioan, ce bucurie şi desfătare îl aşteaptă pe sufletul dreptului în ceruri, te-ai hotărî să rabzi cu plăcere în viaţa aceasta orice durere, prigonire şi defăimare.

Şi chiar dacă această chilie a noastră ar fi plină de viermi, şi dacă viermii ar mânca din trupul nostru în toată vremea vieţii noastre, ar trebui să primim aceasta cu toată bunăvoinţa, numai şi numai pentru a nu fi lipsiţi de bucuria ce a pregătit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dânsul. Acolo nu există durere, întristare şi suspin, ci bucurie şi desfătare nesfârşită. Acolo drepţii vor lumina ca soarele. însă dacă această bucurie cerească n-a putut fi descrisă nici de Pavel, primul dintre Apostoli, atunci care altă limbă va putea descrie frumuseţea locuinţei cereşti, unde sălăşluiesc sufletele drepţilor? Aici Sfântul s-a oprit. După o mică perioadă de tăcere, a început să vorbească despre pedepsele veşnice ale păcătoşilor:

– E înfricoşător să citească cineva în Evanghelia Judecăţii cuvintele Domnului, care se referă la păcătoşii nepocăiţi:

„Şi vor merge aceştia la osândă veşnică”” (Matei 25, 46),

„unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9, 46).

„Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8, 12).

„Dacă de aceste chinuri se înfricoşează şi tremură însuşi satana, ce groază vor încerca păcătoşii? Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos? (I Petru 4, 18)”.

Pe câţi au făcut ca vocea conştiinţei să amuţească în ei şi au fost traşi „în destrăbălarea inimilor lor”, îi aşteaptă pedeapsa iadului.

Nu va exista milă acolo „pentru cei care n-au arătat milă” aici.

Vor auzi atunci cuvintele evanghelice: „Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta” (Luca 16, 25). în viaţa aceasta se poate ca vinovatul să scape de pedeapsă cu ajutorul întâmplării sau al prietenilor săi, acolo însă nu. Gura lui Dumnezeu, ca o spadă cu două tăişuri, va rosti două hotărâri neclintite: „veniţi” sau „plecaţi”. Faţa stareţului se schimbase din nou. Acum nu mai reflecta splendoarea locaşurilor cereşti.

Arăta că simte neputinţa firii lui şi se numea pe sine cel dintâi păcătos.

La urmă i-a dat ucenicului Ioan binecuvântarea sa părintească.

vinieta

Acest articol a fost publicat în ”Sfântul Serafim - un serafim printre oameni” și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s