Cap. VI – Pustia din apropiere (partea I)

Întreruperea trăirii în zăvorâreserafim de sarov

Stareţul, în vreme ce-i primea pe toţi în chilia lui, nu ieşea niciodată.

Deşi întrerupsese tăcerea, nu renunţase la trăirea în zăvorâre.

Au trecut astfel cincisprezece ani. Atunci se gândea, ca prin voia lui Dumnezeu, să înceteze viaţa în zăvorâre. Plănuia iară să părăsească mănăstirea, să se mute în pustie şi acolo să trudească pentru mântuirea lui şi a celorlalţi. La două verste de mănăstire exista un izvor cu apă. Nu se ştie când a apărut. Oricum, când părintele Serafim a mers pentru prima oară la mănăstire, exista. În anul 1825 era acoperit cu lemne şi pământ. Apa curgea pe o ţeavă. Lângă izvor, pe un stâlp mic era aşezată icoana Sfântului loan Teologul. De aceea izvorul se numea „al Teologului”. Când stareţul locuia încă în pustia îndepărtată, venea deseori la izvor, pentru că îi plăcea aşezarea, şi se dedica eforturilor trupeşti. La patru verste de izvorul Teologului, pe munte, se nevoia un ieromonah din mănăstirea Sarov, părintele Dorotei, care pe la jumătatea lui septembrie 1825 s-a mutat la Domnul.

Părintele Serafim, din pricina nevoinţelor îndelungate, începuse să se istovească. Din vremea când stătea în picioare pe piatră îl dureau încontinuu picioarele. In plus, suferea şi de dureri puternice de cap.

Pentru a-şi redobândi sănătatea i-au fost recomandate mişcare şi aer curat. Şi el, simţind neapărat această nevoie, a început să iasă din chilie. Prima ieşire a lui s-a petrecut în primăvara anului 1825.

Era Postul Mare, perioadă de nevoinţe deosebite pentru monahii din Sarov.

Într-o dimineaţă, un frate, monahul Filaret, s-a trezit foarte devreme. După ce şi-a făcut canonul, a ieşit în grădină. Deodată, în liniştea nopţii, a văzut pe cineva cărând un obiect foarte greu. Monahul a şoptit rugăciunea şi a strigat:

– Cine-i acolo?

– Sărmanul Serafim, sărmanul Serafim! Taci, bucuria mea!

Părintele Filaret a alergat şi a luat binecuvântarea lui. Sfântul avea în mâini o piatră mare. O adusese de pe munte, unde se găsea biserica Sfântul Prodromul. Fratele l-a urmat şi a văzut că a aşezat-o lângă altarul bisericii Adormirii Maicii Domnului. Economul, părintele Isaia, a fost înştiinţat despre această întâmplare, care a fost lămurită după moartea părintelui Serafim, când moaştele sale au fost aşezate în locul unde pusese piatra.

Evenimentul acesta a fost prima aluzie a stareţului despre moartea lui. Era de asemenea un semn ce arăta că din viaţa de zăvorât se îndrepta spre mormânt.

De atunci a început să se roage şi să ceară de la Dumnezeu îngăduinţa de a înceta trăirea în zăvorâre. Nu făcea nimic fără binecuvântare de sus. Pe 25 noiembrie 1825, pomenirea Sfinţilor Clement al Romei şi Petru al Alexandriei, i-a apărut în vis Maica Domnului însoţită de Sfinţii zilei şi i-a îngăduit să întrerupă trăirea în zăvorâre şi să viziteze pustia. În aceeaşi zi, stareţul s-a dus la egumenul Nifon şi a luat binecuvântarea lui de a ieşi în timpul zilei pentru a merge la chilia părintelui Dorotei, cu justificarea că îl dureau picioarele şi capul. Prima sa vizită în pustie este următoarea: La 9 decembrie 1825 au venit în mănăstire şi l-au căutat două maici de la Diveevo, Paraschiva Stefanovna şi Maria Simeonovna. În ziua următoare, în vremea Utreniei, Sfântul şi cele două măicuţe au plecat şi până la începerea Sfintei Liturghii ajunseseră la izvorul Teologului. Stareţul luase cu el lumânări, ulei şi zahăr. Pe drum le-a spus că nu mai fusese în locurile acestea de când începuse să trăiască în zăvorâre. Când au ajuns la izvor, Sfântul a observat că în locul acela se făcuseră unele schimbări. Mai târziu au pornit spre vechea lui colibă de pustnic. Acolo, stareţul a stat în faţa Răstignitului, aflat pe perete. A pus-o în dreapta pe Maria şi în stânga pe Paraschiva şi le-a dat să ţină câte o lumânare aprinsă. S-a rugat aproape o oră. Apoi L-a sărutat pe Răstignit şi le-a spus şi măicuţelor să facă la fel. Au stins lumânările, au ieşit din chilie şi în restul zilei s-au ocupat cu curăţarea unei magazii aflate acolo, aproape. Seara s-au întors în locul de nevoinţă.

În această primă ieşire în pustia îndepărtată, e posibil ca Sfântul să se fi rugat pentru Diveevo şi să fi primit prima insuflare despre construirea morii.

Şi asta pentru că foarte curând va începe să strângă materialele.

vinieta

Acest articol a fost publicat în ”Sfântul Serafim - un serafim printre oameni” și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Cap. VI – Pustia din apropiere (partea I)

  1. Evghenie spune:

    L-a sărutat pe Răstignit. N-am auzit o expresie mai plină, mai definitivă, din punct de vedere literar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s