Cap. VI – Pustia din apropiere (partea a II-a)

Sălăşluirea în pustiecalugar

În vara anului 1826, la dorinţa Sfântului, izvorul Teologului a fost reînnoit. Grinzile care îl acopereau au fost îndepărtate. I s-a făcut un nou acoperiş, cu cavitate pentru scurgerea apei. Acolo, în jurul izvorului, a început acum Sfântul Serafim să lucreze. A adus pietre de la râul Sarovka. A săpat brazde, le-a îngrăşat cu muşchi şi a sădit ceapă şi cartofi. La amiază, Sfântul urca la chilia părintelui Dorotei. Era însă un lucru foarte obositor după truda dimineţii. De aceea i-au ridicat o colibă de lemn la poalele dealului, aproape de izvor. Avea trei coţi înălţime, trei lungime şi doi lăţime. N-avea nici uşă, nici fereastră. Intrarea era subterană, prin partea dinspre munte, pe sub perete, şi Sfântul intra târâş. Acolo se odihnea, ferit de căldura amiezii. După construirea chiliei, stareţul Serafim petrecea toată ziua în pustie şi se întorcea la mănăstire seara. Pe drum era îmbrăcat cu ilicul obişnuit, alb şi de lână. Pe cap purta fesul vechi. în mână ţinea toporul, iar pe umeri căra un sac cu pietre şi traista cu Sfânta Evanghelie.

– De ce faci asta? întrebau unii.

– Îl obosesc pe cel care mă oboseşte, răspundea el prin cuvintele Sfântului Efrem.

Aşezarea unde se nevoia Sfântul a început să se numească de-atunci „pustia din apropiere a părintelui Serafim”, iar izvorul – „izvorul Sfântului Serafim”. În anul 1827 i-au construit pe vârful dealului o chilie cu uşă, dar fără ferestre. Avea sobă şi o sală căptuşită cu lemn. De atunci, activitatea şi nevoinţele lui se împart în două locuri – la mănăstire şi în pustia din apropiere. La mănăstire şedea duminica şi de sărbători şi se împărtăşea cu Sfintele Taine la biserica spitalului, la prima Sfântă Liturghie. În celelalte zile, aproape mereu, mergea în pustia din apropiere. Pleca dimineaţa la patru sau chiar la două, şi se întorcea la mănăstire seara la şapte sau opt. Numărul vizitatorilor săi se înmulţise mult. Unii îl aşteptau la mănăstire ca să primească binecuvântarea lui şi să-i asculte învăţătura, iar alţii îl urmau în pustie. El însă, istovit cum era, nu rezista să-i mulţumească pe toţi. De aceea, la începutul şederii sale în pustia din apropiere, se împărtăşea cu Sfintele Taine în chilie. Unii se scandalizau din această pricină.

– Cum e posibil, ziceau, să poată merge două verste în pustie, iar Sfintele Taine să le primească în chilie?

Sfântul făcea asta pentru a evita numărul mare de vizitatori, deoarece încă nu avea puterea să-i primească. Dar, pentru ca cei slabi să nu se smintească, a venit poruncă de la episcopul Tambovului ca părintele Serafim să se împărtăşească în biserică. Sfântul s-a conformat cu smerenie poruncii. A anunţat desigur că va merge la biserică chiar în genunchi, dacă va trebui. Porunca episcopului a fost, după cum se pare, din iconomia lui Dumnezeu, pentru ca stareţul să se apropie de nevoile credincioşilor. La prima sa împărtăşire în biserică, vizitatorii s-au înmulţit exagerat. Acum nu va avea linişte nici în pustie, nici la mănăstire, nici pe drum. Egumenul Nifon, care-l iubea mult, zicea:

– Când părintele Serafim trăia în pustia îndepărtată, înfunda cărarea cu ramuri ca să nu se ducă vizitatorii. Acum îi primeşte pe toţi şi până la miezul nopţii nu pot închide porţile mănăstirii.

Întoarcerea lui în chilie după fiecare Sfântă Liturghie era emoţionantă. Păşea îmbrăcat în mantie, epitrahil şi mânecuţe. În acelaşi veşmânt ieşea din biserică şi mai înainte, când liturghisea. Mersul lui era încetinit de mulţimea care-1 înconjura.

Fiecare om din mulţime se străduia să-l întâlnească. În ceasul acesta, Sfântul nu vorbea nimănui, nu binecuvânta pe nimeni. Era ca şi când n-ar fi văzut pe nimeni în jurul său. Avea mintea concentrată înlăuntrul lui şi privirea aplecată la pământ. în clipele acestea era concentrat la contemplarea marilor binefaceri pe care le dăruieşte Dumnezeu oamenilor prin taina Sfintei împărtăşanii.

Din evlavie, nu îndrăznea nimeni nici măcar să-l atingă, însă când ajungea la chilia lui, îi primea şi îi binecuvânta pe toţi. Dădea, desigur, şi poveţe celor care cereau. Era de asemenea emoţionant să-l vezi în pustie pe acest bătrân smerit şi gârbovit, cu fes vechi, cu ilicul alb şi cu sacul pe umeri, sprijinindu-se în toporul sau în toiagul său. Uneori iarăşi udând brazdele, tăind lemne sau având pe el o piele învechită, ca şi când ar fi vrut să-i imite pe aceia care au „pribegit în piei de oaie şi în piei de capră […] şi au rătăcit în pustii” (Evrei 11,37).

vinieta

Acest articol a fost publicat în ”Sfântul Serafim - un serafim printre oameni” și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s