Despre pocăință

Cel ce doreşte să se mântuiască, trebuie să aibă inima înfrântă şi aplecată spre pocăinţă pocaintadupă cuvântul psalmistului: „Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 19). În acest fel de frângere a inimii poate omul să treacă nestingherit şi fără de împiedicare peste viclenele urzeli ale mândriei diavoleşti, a cărui întreagă grijă stă în aceea, ca să tulbure duhul omului, ca apoi în tulburare să semene neghinele sale după evangheliceştile cuvinte: „Doamne, oare n-ai semănat Tu seminţe bune în ţarina Ta ? Dar de unde sunt neghinele? Iar El i-a răspuns: Un om vrăjmaş a făcut aceasta” (Mat. 13, 27-28).

Iar când omul se străduieşte să aibă întru sine inimă smerită şi gând netulburat, atunci toate urzelile vrăjmaşului rămân nelucrătpare, căci unde este pacea gândurilor, acolo odihneşte însuşi Domnul Dumnezeu

Iar începutul pocăinţei se naşte din temerea de Dumnezeu şi luarea aminte de sine, cum spune Sfântul Mucenic Bonifatie:

«Frica de Dumnezeu este mama luării aminte de sine, iar luarea aminte de sine este mama păcii lăuntrice».

Pacea lăuntrică însă dă naştere conştiinţei care face acest lucru şi atunci sufletul, aflându-se ca într-o apă curată şi liniştită, vede nefrumuseţea sa. Şi astfel iau fiinţă începuturile şi se pun temeliile pocăinţei. Noi, în toată viaţa aceasta jignim măreţia dumnezeiască prin căderile noastre în păcat, şi tocmai pentru aceasta se cuvine ca totdeauna să ne smerim înaintea Lui cerând iertarea păcatelor noastre.

Întrebare: Este oare cu putinţă ca un om plin de bunătăţi duhovniceşti să se mai ridice după cădere?

Răspuns: Se poate, după cuvântul psalmistului: „Căzând m-am întors şi Domnul m-a primit” (Ps. 117, 13). Fiindcă Proorocul Natan, când îl mângâia pe David în păcatul său, atunci el, îndată pocăindu-se, a primit iertare (II împ. 12, 13). Tot pentru aceasta serveşte ca pildă şi un sihastru care, mergând să ia apă, a căzut în păcat. Dar, pocăindu-se în chilie şi recunoscându-şi păcatul, iarăşi a început să petreacă viaţă nevoitoare, ca şi mai înainte, neascultând de sfatul vrăjmaşului, care-i punea mereu înainte greutatea păcatului şi încerca prin deznădejde să-1 abată de la viaţa pustnicească. Despre această întâmplare Dumnezeu a descoperit unui părinte oarecare îmbunătăţit cu viata şi i-a poruncit să meargă la fratele ce căzuse în păcat şi să-l felicite pentru asemenea biruinţă asupra diavolului, căci nu s-a lăsat amăgit de vicleşugurile lui.

vinieta

Acest articol a fost publicat în Cuvinte de folos și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s