Cap. VII – Mănăstirea Diveevo (partea I)

Întemeierea mănăstiriidiveevo

Temelia mănăstirii Diveevo a fost pusă în anul 1780 de către Agata Simeonovna Melgunov, văduva colonelului moşierului regiunii Vladimirsk, din judeţul Pereiaslavsk. Incă de tânără şi-a pierdut soţul şi a hotărât să se afierosească lui Dumnezeu. A plecat aşadar cu fiica sa, de numai trei ani, şi a cutreierat multe locuri sfinte. La mănăstirea Florovski din Kiev a primit schima monahală și numele Alexandra. Călătorind de la Kiev spre mănăstirea Sarov, s-a oprit să se odihnească în satul Diveevo, aflat la douăsprezece verste de mănăstire. S-a aşezat cu simplitate pe nişte scânduri, lângă biserica de lemn a Sfântului Nicolae, şi pentru câteva minute a adormit.

În somn a văzut-o pe Maica Domnului, care i-a dat poruncă să rămână acolo şi să dureze şi o biserică spre cinstirea icoanei făcătoare de minuni din Kazan.

Când s-a trezit, a cercetat locul şi mai târziu a plecat spre mănăstirea Sarov. Mănăstirea aceasta i-a pătruns atât de mult în inimă, încât, dacă ar fi fost de măicuţe, ar fi rămas să se nevoiască acolo. Întorcându-se la Diveevo, 1-a cunoscut pe vrednicul preot al satului, Vasile Dertev, care mai târziu s-a închinoviat în mănăstirea Sarov cu numele Varlaam, unde a şi adormit. Alexandra s-a instalat în regiunea Diveevo Osinovka. Un moşier din regiune i-a oferit o casă mică şi o bucată de pământ. Fiica ei, când a împlinit nouă ani, a murit. Astfel mama, liberă de orice legătură lumească, a mers să stea aproape de părintele Vasile. A construit în curtea lui o chilie monahală şi acolo s-a nevoit vreme de douăzeci de ani. Nevoinţele sale au rămas necunoscute.

Ştim însă că, cu binecuvântarea stareţilor de la Sarov, studia Evanghelia zilei şi viaţa sfântului din ziua respectivă. A afierosit de asemenea mult timp studiului Sinaxarului şi lucrărilor ascetice ale Sfinţilor Ioan Scărarul, Efrem Sirul şi altora. Rugăciunea lui Iisus nu lipsea niciodată de pe buzele ei. Caracteristică era smerenia sa.

Uitând bogăţiile, numele, obârşia, făcea în casa părintelui Vasile, cu voia sa, toate treburile. îi ajuta de asemenea şi pe sătenii cu mulţi copii. Dacă grâul cuiva rămânea nesecerat, se ducea în linişte pe ogor, îl secera şi îl ducea la treierat. Fetelor sărace le cosea cu mâinile ei zestrea. Duminicile şi în zilele de praznic, după Sfânta Liturghie, se apropia de sătence şi le povăţuia. În anul 1775 a început să zidească, pe cheltuiala ei, o biserică de piatră întru cinstirea Sfântului Nicolae şi a Sfântului Mucenic Ştefan. În cinci ani a terminat-o. Lângă biserica aceasta plănuia să întemeieze şi o mănăstire. A cerut sfat părinţilor săi duhovniceşti de la Sarov, Pahomie şi Isaia, a luat permisiunea de la autorităţile regionale din Vladimirsk şi le-a cerut moşierilor Zdanov o suprafaţă de 1300 de metri pătraţi lângă biserică. Acolo a construit o clădire şi le-a chemat să stea împreună cu ea pe fecioarele Eudoxia Martinov şi Iuliana Grigoriev, precum de asemenea şi pe văduvele Anastasia Kirilova şi Tecla Kodratev. În locaşul acesta a trăit până la sfârşit monahia Alexandra, după duhul şi canoanele mănăstirii Sarov.

Le călăuzea pe măicuţe cu smerenie şi agonisea cele necesare întreţinerii lor din veniturile sale şi din ajutoarele egumenului Pahomie.

Acesta a fost începutul mănăstirii Diveevo, care este strâns legată de numele pustiei Sarovului şi îndeosebi de al Sfântului Serafim. Când monahia Alexandra a adormit, egumenă a devenit Anastasia Kirilova. În perioada aceea se închinoviaseră în mănăstire douăzeci de fete din satele din împrejurimi. Anastasia le-a călăuzit după canoanele fostei egumene. Pentru a se întreţine, au început să toarcă lână, să coasă haine şi să împletească şosete pentru monahii de la Sarov. După moartea Anastasiei, pe treapta egumeniei a urcat Xenia Mihailovna. Era văduva lui Procopie Koţeulov, directorul fabricii de armament din oraşul Tulsk.

Era o măicuţă cu viaţă duhovnicească aspră. Egumenul Sarovului, Nifon, o numea rindea duhovnicească.

În zilele ei, în jurul anului 1826, numărul monahiilor a crescut la patruzeci. În ultimii cinci ani, pe unele dintre ele le trimisese Sfântul Serafim. Părinţii Pahomie şi Isaia, când ieşeau din mănăstire, treceau totdeauna pe la Diveevo. Le întăreau pe măicuţe nu numai cu bani, dar îndeosebi cu cuvântul şi cu caracterul lor.

Le îndemnau să lupte în viaţa duhovnicească pe care au ales-o.

După moartea lor, grija mănăstirii a fost preluată, după cum promisese, de Sfântul Serafim. În ultimii ani din viaţa lui a arătat cel mai viu interes pentru asta.

vinieta

Acest articol a fost publicat în ”Sfântul Serafim - un serafim printre oameni” și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s