Cap. VII – Mănăstirea Diveevo (partea a III-a)

Viaţa în noua mănăstire

Când moara a fost terminată, Sfântul Serafim a mutat acolo şapte măicuţe din Diveevo – Paraschiva Ştefanovna, Eudoxia Efremovna, Paraschiva Ivanovna, Iaria Zinovievna, Ana Alexeevna, Daria Ivanovna şi Xcnia Iliniţna. Pe Paraschiva Ştefanovna a pus-o responsabilă peste ele. Ca duhovnic al lor 1-a numit pe Vasile Sadovski, noul preot din Diveevo, spunând că aceasta este voia lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului şi dorinţa sa. Primele şapte monahii erau dintre acelea pe care le trimisese Sfântul la obştea Alexandrei Melgunov. Întrucât până la sfârşitul toamnei nu aveau chilii, locuiau în interiorul morii şi lucrau acolo. La sfârşitul lunii octombrie au construit o chilie, unde s-au instalat toate împreună. Mai târziu a dat binecuvântare să se construiască şi alte chilii, pentru măicuţele care urmau să mai vină. Clădirile erau dispuse pe două aripi, astfel încât moara să se găsească la mijloc. Vreme de un an, maicile din noua mănăstire au continuat să meargă la masă în mănăstirea veche, lucru ce le îngreuna. Mai târziu, stareţul a dat binecuvântare să-şi facă singure pâine şi kvas. Uneori gusta şi el câte ceva la masa lor. Într-o zi la amiază, după ce au lucrat în pădure, măicuţa Paraschiva Ivanovna mânca împreună cu Sfântul pâine uscată şi apă.

– Noi, soră, trăim bine mâncând pâinea cea de toate zilele. Eu, când eram zăvorât, mă hrăneam cu buruieni. Fierbeam în apă buruiana numită snit şi o mâneam. Aceasta este hrana pustiei. Şi voi să mâncaţi asta.

De atunci, cu binecuvântarea stareţului, au început să folosească la mănăstire snitul, fierbându-1 în apă şi sare.

Şi când mergeau câteodată să-1 viziteze, nu le lăsa să plece fară să încarce pe un animal zahăr şi ovăz.

Când s-a întemeiat noua mănăstire, măicuţele au mers cu binecuvântarea Sfântului la fabrica llevski, la administratorul lui Batasev, şi au făcut demersuri pentru a dobândi proprietatea pământului pe care se găsea moara. Au trecut trei ani fără să reuşească ceva. Administratorul nu le adusese la cunoştinţă proprietarilor această chestiune. Când în cele din urmă le-a pomenit de asta, doamna Posdikov şi-a amintit de promisiunea ei orală şi a zis:

– Da, părintele Serafim mi-a cerut o suprafaţă de teren la Diveevo şi am promis că i-o voi da. Când se va face împărţirea moştenirii, voi lua acea parte.

Doamna Posdikov a înştiinţat şi mănăstirea, în scris, despre acest lucru. Când Sfântul a fost informat despre acest eveniment, a încercat o asemenea bucurie, încât n-o putea exprima prin cuvinte. Le-a trimis deci măicuţelor un vas cu miere, prin Madurov, care s-a întâmplat să se afle acolo. Iar ele, după ce au fixat hotarele regiunii lor împreună cu trimisul de la biroul administratorului, au mâncat mierea cu pâine moale împreună cu egumena Xenia şi părintele Vasile. Măicuţa Elena Vasilievna Madurov i-a scris cu bucurie sinceră o scrisoare de mulţumire doamnei Posdikov în numele surorilor şi a părintelui Serafim, iar stareţul i-a trimis ca binecuvântare pesmeţi. Evenimentele acestea se întâmplau în anul 1830. Monahia Maria Ivanovna era însărcinată să slujească la trapeză. într-o dimineaţă devreme, înainte de a se trezi celelalte măicuţe, s-a dus în magazie. Deodată, în spatele clădirii vede o lumânare aprinsă înfiptă în pământ. Se întoarce înspăimântată, le trezeşte pe măicuţe şi aleargă toate înfricoşate spre locul unde ardea misterioasa flacără. Când au ajuns, nu mai era nimic. Nu cumva a fost o vedenie? Dimineaţa au observat că în locul acela pământul lusese săpat. Acest lucru se petrecea înaintea praznicului Pogorârii Sfântului Duh. După această întâmplare, Sfântul le-a spus măicuţelor să sape un şanţ adânc de trei coţi în jurul locului unde au avut vedenia. Lucrarea aceasta a durat trei ani. Mănăstirea a fost înconjurată din toate părţile cu tranşee şi pe dinăuntru cu movile de pământ, pe care măicuţele au sădit cu binecuvântarea Sfântului coacăzi. Din cauza vieţii severe a obştii, unele măicuţe s-au împuţinat la suflet şi voiau să se mute în altă parte. Una dintre ele, Xenia Iliniţna, a mers la Sfânt ca să ia binecuvântarea să plece. Încă înainte de a-i spune ce vrea, Sfântul i-a vorbit părinteşte vreme de opt ore. Şi măicuţa, liniştită de cugetele ispititoare, a rămas pentru totdeauna în mănăstire. O altă măicuţă, Paraschiva Ivanovna, se hotărâse să plece în lume, fără să-1 înştiinţeze pe Sfânt. Acela însă a trimis să o cheme. Măicuţa a venit neliniştită lângă el. Acela a început atunci să-i povestească viaţa lui de la mănăstire şi deseori repeta următoarea frază:

– Niciodată, soră, n-am ieşit din mănăstire nici cu cugetul!

Cuvintele acestea au mers la inima ei, i-a vindecat slăbiciunea sufletească şi, când au terminat discuţia, se liniştise, simţindu-se ca şi când cineva i-ar fi extras un membru bolnav.

vinieta

Acest articol a fost publicat în ”Sfântul Serafim - un serafim printre oameni” și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s