Cuvânt înainte

Această învățătură a fost dată de Cuv. Serafim de Sarorv lui N. A. Motovilov, unul din mariisf serafim săi admiratori, pe care l-a vindecat de o suferință foarte grea. Motovilov a scris pe urmă cele auzite de la părintele Serafim, dar însemnările lui au stat în mănăstirea Deveeevsk mai mult de 70 de ani.

În anul 1902, S.A. Nilus le-a primit de la bătrâna Elena Necolaevna, văduva lui Motovilov, și cu încuviințarea egumenei Maria, le-a publicat în anul 1903 în „Buletinul Moscovei”, sub titlul: „Duhul Sfânt care a umbrit în chip văzut pe Părintele Serafim de la Sarov în convorbirea lui despre scopul vieții creștine”.

Iată textul însemnării lui S. A. Nilus:

„Odată, scria Motovilov în însemnările sale, eram în Mănăstirea Sarovului, nu mult după vindecarea mea, într-o marți, pe la sfârșitul lui noiembrie, anul 1831, și stăteam de ascultam slujba Vecerniei în biserica de iarnă a „Izvorului Tămăduirii”, la locul meu obișnuit, drep în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Aici a venit la mine o soră din Mănăstirea Deveevsk, din obștea cea de la moară. Aceeastă soră mi-a spus: „Nu cumva sunteți domnul acela olog pe care l-a vindecat nu demult Părintele Serafim?”. Eu i-am răspuns: Da, eu sunt. „Bine, a reluat ea, veniți la Părintele; el mi-a spus să vă chem la dânsul. Acum este în chilia lui din mănăstire și a zis că vă așteaptă”.

În chilie a vorbit multe cu mine despre diferite lucruri privitoare la mântuirea sufletului și la viața lumească și apoi mi-a poruncit ca a doua zi să merg la părintele Gurie, arhondarul Mănăstirii Sarovului, la chilia lui din apropierea Izvorului Blagoslovului.

A doua zi, am așteptat până seara târziu, nemâncând nimic, când Părintele Serafim a deschis ușa chiliei sale și, uitându-se la mine, a zis: „Bucuria mea, eu nu te-am chemat, dar te rog să nu mă osândești că nu ți-am deschis toată ziua. Astăzi e miercuri, zi în care eu nu am vobie să vorbesc, dar iată, mâine fii binevenit; voi sta cu tine din tot sufletul. Acum mergi și gustă ceva că ai slăbit”. Zicând aceste cuvinte, Părintele s-a închis din nou în chilie.

Nici un cuvânt nu poate să exprime acea bucurie pe care am simțit-o atunci în inima mea; pluteam de fericire. Da, eram în culmea unei fericiri, care nu-și poate găsi asemănare în lumea pământească, și fără să țin seama că n-am mâncat și n-am băut nimic toată ziua, am devenit deodată așa de sătul ca și cum aș fi mâncat și aș fi băut ceva pe îndestulare.

Mărturisesc adevărul, cu toate că pentru unii care nu sunt obișnuiți cu astfel de îndulcire, de sfințenie și bucurie de care se umple sufletul omului în momentul pogorârii Duhului lui Dumnezeu, cuvintele mele vor părea exagerate, iar istorisirea din cale afară de însuflețită. Încredințez, însă, pe conștiința mea de creștin ortodox, că nu fac nici o exagerare, că toate cele spuse de mine, nu numai că sunt adevărul curat, dar sunt încă o expunere cu totul slabă despre ceea ce am simțit eu atunci cu adevărat în inima mea. Dar cine-mi va da cuvțnt vrednic să găsesc măcar câtuși de puțin, măcar în parte, despre cele ce am simțit în sufletul meu în ziua următoare?

Când am început conversația cu Părintele Serafim, era într-o joi. Cerul era cenușiu, pământul acoperit cu zăpadă și încă mai fulguia. Stăteam într-o poiană aproape de mica lui „sihăstrie”, pe malul râului Sorovca, ce curcea la poalele colinei.

M-a făcut să stau pe un trunchi de copac doborât și el însuși stătu pe vine în fața mea.

 – Domnul  mi-a descoperit, a zis marele bătrân, că din copilărie dorești să știi care este scopul vieții creștine și pentru aceasta ai întrebat pe mulți duhovnici și oameni învățați.

Trebuie să vă spun că acest gând mi-a frământat necontenit sufletul de la vârsta de 12 ani și că am pus problema mai multor fețe bisericești fără a primi un răspuns mulțumitor.

 – Dar nimeni, continuă Părintele Serafim, nu ți-a dat un răspuns potrivit și hotărât. Ai fost sfătuit să mergi la Biserică, să te rogi, să trăiești după poruncile lui Dumnezeu, să faci bine. Acesta este scopul vieții creștine, spuneau ei.

Mulți ți-au dezaprobat curiozitatea, găsind-o deplasată și lipsită de evlavie, dar o făceau pe nedrept. În ce mă privește, eu, smeritul Serafim, îți voi arăta în ce constă în modul real acest scop.

Rugăciunea, postul, privegherea și alte nevoințe creștinești, oricât ar fi de bune prin ele însele, totuși, scopul vieții creștine nu poate să stea numai în îndeplinirea acestora, cu toate că ele pot servi ca mijloace absolut trebuitoare la atingerea acestui scop. Adevăratul scop al vieții creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt. Rugăciunea, postul, privegherile, milosteniile și toate celelalte fapte bune, făcute în numele lui Hristos, nu sunt decât mijloace pentru a primi Duh Sfânt.

vinieta

Acest articol a fost publicat în Scopul vieții creștine și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s