Pilda celor zece fecioare

În pilda celor zece fecioare, dintre care cinci erau înțelepte și cinci nebune (Matei 25, 1-13),zece fecioare se spune celor din urmă, referindu-se la lipsa untdelemnului: „Duceți-vă și vă cumpărați”. Întorcându-se, găsesc închisă ușa cămării de nuntă și nu pot intra. Mulți socotesc că lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune simbolizează lipsa faptelor bune făcute în viață. Interpretarea aceasta nu-i corectă întrutotul. Dacă le-ar fi lipsit faptele bune, ar mai putea fi numite fecioare, chiar dacă erau nebune? Fecioria este o mare virtute, ca una ce imită starea îngerilor, putând înlocui toate celelale virtuți.

Eu, nevrednicul, cred că le lipsea harul Duhului Sfânt. Făcând fapte bune, fecioarele nebune din punct de vedere spiritual, credeau că viața creștinească constă numai în aceste fapte. Am trăit frumos, am făcut milostenii, gândeau ele, fără a se îngriji dacă au primit sau nu harul Sfântului Duh. Acest fel de viață, bazat numai pe practicarea virtuților morale, fără o cercetare minuțioasă dacă ele ne-au adus, și în ce cantitate, harul Sfântului Duh, este astfel caracterizată de cărțile patristice: „Unele căi par drepte în ochii omului, dar sfârșitul lor sunt căile morții” (Pilde 14, 12).

Sfântul Antonie cel Mare, în scrierile lui către monahi, scria despre astfel de fecioare: „Mulți monahi și fecioare nu au nici o idee despre deosebirile voii care lucrează în om și nu șitu că în ele lucrează trei voiri deodată. Prima este voința lui Dumnezeu, perfectă și izbăvitoare; a doua este propria noastră voință omenească, care în sine, nu este nici rea, nici bună: a treia voință este drăcească, pe de-a-ntregul pierzătoare. Cea de-a treia voință este vrăjmașă omului, îndemnându-l să nu facă bine deloc, fie să-l facă din mândrie, pentru binele în sine și nu pentru Hristos. Cea de-a doua, voința noastră proprie, ne sfătuiește să ne satisfacem poftele păcătoase sau, la fel cu cea drăcească, să facem binele pentru el însuși, fără a ne îngriji de harul ce-l putem câștiga. Prima voință, cea de la Dumnezeu, ne învață să facem binele cu un singur scop: dobândirea Sfântului Duh, comoară veșnică, inepuizabilă, fără egal în lume.

Pe bună dreptate, harul Sfântului Duh este simbolizat de untdelemnul ce le lipsea fecioarelor nebune. Sunt numite „nebune” pentru că nu se îngrijeau de fructele care nu trebuie să lipsească faptelor bune, care sunt darurile Sfântului Duh, fără de care nimeni nu se poate mântui, căci „tot sufletul este însuflețit de Duhul Sfânt pentru a fi iluminat de taina sfântă a unimii Treimii”.

Însuși Duhul Sfânt vine să Se sălășluiască în sufletele noastre, și această sălășluire întru noi a Atotputernicului, locuirea unității Sale Trinitare împreună cu sufletul nostru este condiționată de strădania prin toate mijloacele ce ne stau în putință de a obține pe acest Duh Sfânt, Care pregătește în noi un loc demn de această întâlnire, după cuvântul lui Dumnezeu: „Voi intra în el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Astfel de untdelemn aveau fecioarele înțelepte în candelele lor, capabil să lumineze puternic și clar multă vreme, așteptânt sosirea în miez de noapte a Mirelui și intrarea cu El în cămara de nuntă a veșnicei bucurii.

Când fecioarele nebune au văzut că untdelemnul se termină în candele, au alergat în târg, dar n-au avut timp să se întoarcă înainte de închiderea ușii. Târgul este viața noastră. Ușa cămării de nuntă este moartea. Fecioarele înțelepte și nebune sunt sufletele creștinilor. Untdelemnul nu simbolizează faptele bune, ci harul Sfântului Duh, primit înlăuntrul ființei noastre prin mijlocirea faptelor bune și prin a cărui lucrare ființa noastră se transformă din aceasta în aceea, adică, din stricăcioasă în nestricăcioasă, din moarte sufletească în viață duhovnicească, din întunecată în luminoasă, din închisoare, în care stau înlănțuite patimile, în cămară de nuntă și biserică sfințită, unde ne întâlnim cu Dumnul, Creatorul și Mântuitorul, Mirele sufletelor noastre. Mare este dragostea ce o are Dumnezeu pentru noi păcătoșii, față de neglijența ce o arătăm noi la chemarea Sa: „Iată, stau la ușă și bat” (Apocalipsa 3, 20), înțelegând prin ușă firul vieții noastre necurmat încă de moarte.

O, cât aș dori eu, bucuria mea, ca și tu să fii umbrit în această viață de Duhul lui Dumnezeu! Căci: „În ce te vei afla, în aceea te vei judeca!” – zice Domnul. Vai, de trei ori vai, dacă noi suntem împovărați de grijile pământești, căci cine poate suferi mânia Lui și cine-I va putea rezista?

vinieta

Acest articol a fost publicat în Scopul vieții creștine și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s