Cap. VII – Mănăstirea Diveevo (partea a IX-a)

Biserica centrală a mănăstiriiДивеево

Stareţul, fără să se limiteze la poruncile pe care le-a dat şi privind foarte departe, năzuia ca în anul următor să dureze biserica centrală a mănăstirii.

Le-a prezis măicuţelor despre zidirea aceasta, precum şi despre alte evenimente din viaţa mănăstirii.

Măicuţa Matrona îl vizita pe stareţ oarecum mai des decât celelalte monahii. Odată s-a dus să-l întâlnească  îmbrăcată nu în hainele ei monahale, ci în veşmântul peticit al unei pelerine. A făcut asta pentru a evita mustrarea provenită din faptul că măicuţele îi strică prea des liniştea Sfântului.

– Cine eşti tu, soră, şi unde te duci? a întrebat-o părintele Serafim, prefăcându-se că n-o cunoaşte.

– Sunt Matrona din Diveevo.

– Nu te-am mai văzut. Prima oară aud că eşti de la Diveevo.

Atunci măicuţa, amărâtă şi căindu-se de schimbarea veşmintelor, a căzut la picioarele stareţului şi a început să plângă cu suspine. Se gândea că n-ar mai fi putut să trăiască dacă Sfântul o părăsea. Acela însă, ca un părinte blând, a luat-o de mână şi i-a zis:

– Ridică-te, bucuria mea, ridică-te! Ştiu cine a venit la mine.

Şi după câteva clipe de tăcere, a continuat:

– Care dintre cele trei e mai bună – mângâierea, rugăciunea sau discuţia?

– Rugăciunea, părinte, este cea mai de folos dintre toate, a răspuns Matrona, fără să se oprească din plâns.

– Înţelept ai răspuns soră, i-a zis Sfântul.

Apoi i-a vorbit mângâietor. I-a spus că în nici un caz nu trebuie să lase mănăstirea, chiar şi după ce el va muri.

– Soră, a continuat stareţul, însăşi Împărăteasa Cerească ne-a dat terenul pe care trăim acum. Eu, sărmanul Serafim, am cerut acest loc de la Maica lui Dumnezeu, şi ea l-a rugat pentru asta pe Fiul ei. Nimeni deci n-o să ni-l ia. Vom avea, soră, şi o biserică centrală. Vom avea turmele noastre şi mieluşei şi lână. Măicuţele vor însămânţa şi vor secera, şi astfel în mănăstire va fi autarhie. Vor veni şi văduve care ni le vor aduce şi pe fiicele lor.

Noi însă, soră, avem sentimente diferite faţă de văduve. Acelea gândesc diferit. O fecioară se mângâie numai cu Preadulcele Iisus. în încercările ei aleargă la Acesta şi se predă slujirii Lui, având duhul cu desăvârşire liber. Văduva însă este stăpânită de amintirea de lume: „Ce blând mai era răposatul!”, „Ce om bun era!”.

Măicuţa Matrona, mângâiată, a luat binecuvântarea stareţului şi s-a întors în mănăstire. Pentru ridicarea bisericii centrale, Sfântul a ales un loc aproape de biserica Maicii Domnului din Kazan, între vechea şi noua mănăstire. Terenul acesta aparţinea moşierului E.I. Zdanov. După moartea părinţilor săi, acela administra, ca frate mai mare, toate treburile şi, desigur, în cel mai bun fel cu putinţă. Îl respecta adânc pe stareţ şi dorea din tot sufletul să doneze terenul care aparţinea familiei sale pentru construirea bisericii. Sfântul însă nu era de acord. I-a dat măicuţei Elena Madurov bani pentru cumpărarea pământului şi apoi, adresându-se moşierului împreună cu monahia Iuliana (Irigorievna), i-a spus:

„Când Sfântul împărat şi prooroc David a vrut să zidească jertfelnic în ţarina lui Orna, n-a luat ţarina în dar, ci a plătit preţul. Şi locul acesta deci este voia Maicii Domnului să fie dobândit cu bani. Nu-i place să-l luăm în dar”.

Contractul de cumpărare a fost semnat şi măicuţa Ilena Madurov i-a dat o copie Sfântului. Când această măicuţă a adormit, stareţul a luat originalul şi i 1-a dat fratelui ei, Mihail. L-a rugat să aibă grijă de el şi la vremea cuvenită să zidească biserică exact în locul stabilit. În luna iunie 1848, episcopul Iacov al Nijegorodului a aşezat cu mâna lui, în locul pe care i l-a arătat Madurov, piatra de temelie pentru ridicarea bisericii. Diavolul însă a pus obstacole în terminarea acestei lucrări şi după adormirea Sfântului. Astfel, biserica a fost târnosită în anul 1875, după douăzeci şi şapte de ani. Între timp Zdanov, fără să-şi dea nici el seama cum, după ce a luat banii, a început să prospere. Lucrările sale se desfăşurau perfect. A devenit de asemenea şeful nobililor din regiune, a dobândit zece copii şi a trăit fericit. Mănăstirea aceasta osebită pe care a întemeiat-o Sfântul, despărţită de cea a egumenei Alexandra Melgunov, a fost numită „Serafim-Diveevo”. Mănăstirea a fost recunoscută oficial, în forma ei întregită, de către autorităţile bisericeşti şi politice, şi astăzi numără aproximativ nouă sute de suflete nevoitoare. Părintele Serafim, în ce priveşte dependenţa duhovnicească, nu făcea deosebire între mănăstirea veche şi cea nouă. O considera ctitoră a ambelor mănăstiri pe egumena Alexandra. O respecta mult şi le insufla acest respect şi măicuţelor.

– Dacă ai şti soră, îi zicea odată maicii Iustina Ivanovna, la ce înălţime morală a ajuns acest ţinut! Cine era cea care odihneşte în mănăstirea voastră! Hainele ei erau vechi şi peticite. Obrajii săi nu se uscau de lacrimi. Până acum îi sărut urmele. Să mergi în fiecare zi, soră, la mormântul ei şi să zici: „Maică, iartă-mă, dă-mi binecuvântarea ta şi roagă-te pentru mine la Domnul să mă ierte, aşa cum te-a iertat şi pe tine. Pomeneşte numele meu la jertfelnicul lui Dumnezeu”.

Sfântul se vedea pe sine ca părinte duhovnicesc al noii obşti. Odată i-a spus măicuţei Eudoxia Efremovna:

– Îţi spun, bucuria mea, că eu v-am născut duhovniceşte şi în toate nevoile voastre materiale nu vă voi părăsi. Pe voi acum vă consider surorile mele. Câte vor veni după plecarea mea vor fi fiicele mele.

Ocrotitoare a nou-întemeiatei mănăstiri o considera pe Maica Domnului.

– Aşadar soră, îi spunea Paraschivei Ştefanovna, să ştiţi că locul acesta 1-a ales însuşi Împărăteasa Cerurilor spre slava numelui ei. Aceasta vă va fi zid şi ocrotire.

Sfântul se gândea cu părere de rău la viitor, căci nu avea în seama cui să lase purtarea de grijă a mănăstirii.

– După moartea mea, zicea adesea, nu veţi mai dobândi alt părinte. Părintele Ilarion, ieromonahul din Sarov, nu poate să vă ia în grijă. Nici părintele Isaia nu va putea. Părintele Savatie ar putea, dar nu vrea. Vă spun deci că după mine nu veţi mai avea alt părinte.

Le încredinţa mereu pe măicuţe lui Dumnezeu şi Maicii Sale. Cu o săptămână înainte de sfârşitul său i-a zis Paraschivei Ştefanovna:

– Acum tu şi toate celelalte nu aveţi nevoie de nimic, dar după moartea mea veţi încerca multe suferinţe. Răbdaţi! De-acum aceasta este calea voastră. Acum e doar începutul. Nu v-am ales eu, ci însăşi Maica Domnului v-a ales şi v-a predat în mâinile mele. Mai târziu se vor apropia dc voi persoane de tot neamul şi de tot felul şi mulţi vă vor prigoni din cauza sărmanului Serafim. Vor începe să vă pună întrebări, dar nu vă fie teamă. Să spuneţi tot ce-aţi auzit de la mine. Acum însă, cât încă n-a sosit vremea, să tăceţi.

Istoria mănăstirii a adeverit cuvintele Sfântului.

vinieta

Acest articol a fost publicat în ”Sfântul Serafim - un serafim printre oameni” și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Cap. VII – Mănăstirea Diveevo (partea a IX-a)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s