Cap. VIII – Mănăstirile Ardatov și Zelenogorsk

Mănăstirea Ardatovmaici

„În vremea când trăiam în pustnicie – îi zicea odată Sfântul Serafim egumenei mănăstirii Ardatov, Andreevna – mi s-a arătat Maica Domnului cu cei doisprezece Apostoli în lumină şi slavă nesfârşită şi mi-a încredinţat cârmuirea a trei mănăstiri – Diveevo, Ardatov şi Zelenogorsk”.

Într-adevăr, evenimentele care au urmat au adeverit această povestire a Sfântului. Ctitora şi prima egumenă a mănăstirii Ardatov era Vassa Dimitrievna Poliuhov, fată de obârşie urbană. Pe malurile râului Lemet, lângă oraşul Ardatov, era locuinţa părinţilor ei. Din dragoste pentru aproapele oferise acolo azil câtorva fecioare lipsite de ocrotire.

Au petrecut patru ani cu eforturi trupeşti şi cu nevoinţe duhovniceşti, îndeosebi cu rugăciune. Deoarece biserica oraşului era departe şi nu puteau să meargă la biserică oricând voiau, în anul 1810 au cumpărat o căsuţă şi 243 de metri pătraţi de pământ în oraş, aproape de biserică. S-au mutat acolo, s-au îmbrăcat în rase şi au urmat un anume tipic care cuprindea nevoinţe şi rugăciune personală şi obştească. Locaşul lor era considerat azil de săraci. Cu timpul, numărul fecioarelor a crescut. Au construit încă o clădire pe care o foloseau ca trapeză şi ca spaţiu de rugăciune de dimineaţă şi de seară. S-au organizat în mănăstire, aşa cum doreau. Vassa Dimitrievna, pentru severitatea şi curăţia vieţii sale, a fost numită egumenă. Când pe 21 noiembrie 1823 a adormit, mănăstirea Ardatov număra patruzeci de monahii. Mănăstirea era călăuzită de părinţii din Sarov, îndeosebi de părinţii Serafim şi Ilarion.

După moartea egumenei, măicuţele se îndemnau una pe alta să devină egumenă, dar niciuna nu îndrăznea să preia o astfel de povară. Pentru a da deci un final acestei dificultăţi, cele mai mari s-au dus la părintele Serafim pentru a rezolva problema lor. Şi acela, fără să răspundă direct, s-a întors spre măicuţa Eudoxia Andreevna şi a început s-o înştiinţeze despre îndatoririle egumenei. Celelalte au înţeles că Maica Domnului a ales-o pe Eudoxia.

Ea însă se străduia să evite cinstea aceasta. Zicea că n-are caracter hotărâtor, că mănăstirea prezintă multe lipsuri şi că ea nu are însuşirea de a le iconomisi pe măicuţe. Atunci Sfântul i-a închis gura şi i-a spus:

– Tu încredinţează-i totul Maicii Domnului, stai la mănăstire, şi Dumnezeu vă va apăra de tot răul.

Cuvintele acestea ale stareţului au arătat cum cârmuirea maicii Eudoxia va fi provizorie. Într-adevăr, măicuţa Eudoxia a fost numită mai mare între toate şi responsabilă, însă când a venit la mănăstire stareţul llarion, a hirotonit-o oficial egumenă. Sfântul Serafim nădăjduia că Sfânta Pronie nu va părăsi mănăstirea. Nădejdea aceasta a lui a fost îndreptăţită în repetate rânduri. În perioada foametei generale, mănăstirea n-a fost lipsită de pâinea cea de toate zilele. Odată le rămăseseră pâine şi făină doar pentru încă două zile şi nu puteau să se aprovizioneze de nicăieri. Egumena le-a adunat pe măicuţe şi le-a spus despre lucrul acesta. în asemenea situaţii trebuiau să aleagă una din două. Ori să rabde foamea, ori să iasă pentru a căuta hrană. Maicile s-au rugat fierbinte şi au trimis o reprezentantă la Sfânt ca să-1 implore să se roage la Dumnezeu pentru ele. Trimisa 1-a găsit lucrând aproape de locaşul lui din pustie. A căzut înlăcrimată la picioarele lui şi i-a povestit problema lor. Stareţul însă nu s-a purtat cu blândeţea sa obişnuită. Cu vădită neplăcere i-a spus să nu se întristeze şi să nu deznădăjduiască. Apoi a alungat-o, zicându-i:

– Foarte uşor vă descurajaţi! De ce nu vă încredinţaţi lui Dumnezeu?

Măicuţa s-a întors la mănăstire foarte tristă. A povestit cuvintele Sfântului şi comportarea lui neaşteptată. Însă a treia zi, când măicuţelor nu le mai rămăsese nimic, în afară de nădejdea în Dumnezeu, un necunoscut le-a adus făină. Astfel au fost sprijinite şi L-au slăvit pe Dumnezeu. Odată, când I-a vizitat împreună cu alte măicuţe, le-a dat o rublă de argint şi le-a zis:

– Asta e pentru voi, ca să mâncaţi pâine albă.

Apoi a rămas puţin tăcut şi, scoţând o bancnotă albastră, a adăugat:

– Asta e pentru nenorocire.

Maica Eudoxia, gândindu-se că vorbele Sfântului se referă la situaţia actuală, n-a dat atenţie bancnotei. Atunci el i-a luat-o din mână – cum ar lua-o un părinte din mâna unui copil mic, care nu-i cunoaşte valoarea – şi i-a dat-o înapoi zicându-i:

– Acum măicuţele nu trebuie să nesocotească banii, căci în curând va veni nenorocirea şi va fi nevoie de bani.

Apoi le-a vorbit măicuţelor despre chestiuni de folos sufletesc, le-a binecuvântat şi au plecat. Au uitat de bancnotă şi de adânca ei semnificaţie.

Curând însă au auzit că pretutindeni există foamete şi săracii fac economie la pâine amestecând-o cu un soi de varză. Monahiile însă, cu rugăciunile Sfântului, în toată această perioadă mâncau pâine albă.

Părintele Serafim supraveghea mănăstirea aceasta şi în toate celelalte unghere ale vieţii ei. O măicuţă, cu râvnă pentru nevoinţe înalte, a cerut de la Sfânt să-i îngăduie să poarte lanţuri şi să ţină post mai sever. Acela însă a refuzat:

– Nici lanţuri şi nici post nu-ţi trebuie. Trăieşte şi tu ca toate celelalte măicuţe. Numai să nu mănânci nimic până la saturaţie. Lasă loc pentru Duhul Sfânt.

Şi apoi, ca şi când ar fi vrut s-o liniştească definitiv, a adăugat:

– Spaţiul mănăstirii voastre este foarte binecuvântat. De aceea fiecare se poate mântui urmând doar tipicul şi fără să se împovăreze cu nevoinţe care depăşesc puterile lui.

Sfântul s-a îngrijit ca măicuţele să nu rămână fără călăuzire duhovnicească.

– Când sunt ocupat, zicea, să mergeţi la părintele Ilarion. Vă va povăţui ca şi mine. Le îndemna pe măicuţe să ceară ajutorul şi rugăciunea asceţilor din pustia Sarovului. Cu ochii săi duhovniceşti deosebea cât de puternică este rugăciunea lor în faţa lui Dumnezeu. Egumenei Eudoxia îi spunea:

– Gardul vostru nu este de piatră, dar este mai sigur decât cel de piatră, pentru că vecinii sunt oamenii voştri.

Însă pentru ordinea şi siguranţa tuturor a poruncit ca măicuţele să nu nesocotească niciodată păzirea mănăstirii în timpul nopţii. Până atunci, măicuţele mergeau la biserica cu hramul Prorocului Ilie. Sfântul Serafim profeţise cu câţiva ani înainte zidirea bisericii centrale a mănăstirii. De aceea, când cineva îi vorbea despre nevoia unei biserici în mănăstire, acela îi zicea:

– Tu să-mi aduci o sfoară şi eu însumi voi veni să măsor spaţiul pentru noua biserică ce se va ridica. Trapeza va fi jos.

Evenimentele care au urmat au dovedit că Sfântul vorbea despre trapeza duhovnicească, adică sfântul jertfelnic, care într-adevăr a fost construit jos, pentru că biserica doar pe jumătate s-a zidit la suprafaţa pământului. Altădată, Sfântul a trimis la mănăstire meşteri aurari:

– Mergeţi, le-a spus, la maica Eudoxia, mergeţi la egumenă. Vă va da de lucru. Trebuie să aurească iconostasul.

La mănăstire niciodată nu existase biserică. Monahiile au fost uimite de apostolia aceea ciudată şi au presupus că stareţul făcea o greşeală. Cu puţin înainte de moartea lui, măicuţele din mănăstirea Ardatov s-au dus să-1 viziteze. Stareţul i-a dat egumenei sfaturi în legătură cu călăuzirea maicilor şi celelalte îndatoriri ale ei. Deodată se întoarse şi îi zise:

– Nu! Trebuie să dai învăţătură, trebuie să dai învăţătură.

Egumena n-a priceput ce-a vrut să spună. Dar deoarece în perioada aceea măicuţele începuseră să psalmodieze singure, i-a zis Sfântului:

– Şi totuşi, batiuşka, acum măicuţele psalmodiază.

– Psalmodiază oarecum, psalmodiază, dar nu cunosc muzică. Curând se va zidi biserica.

 – Oare de praznicul Sfântului llie va fi gata? a întrebat veselă maica Eudoxia.

– Când biserica va fi gata, va exista foamete. Atunci va cădea şi multă zăpadă. Dumnezeu însă va fi cu voi.

Cuvintele acestea ale Sfântului despre durarea bisericii şi aurirea catapetesmei s-au adeverit întocmai.

Mănăstirea Ardatov are acum biserica ei întru cinstirea Acoperământului Preasfîntei Născătoare de Dumnezeu. Biserica are şi două paraclise zidite cu banii binefăcătorilor. Catapeteasma centrală străluceşte aurită. Pereţii sunt pictaţi. Biserica s-a împodobit cu sfinte vase de mare preţ, cu veşminte şi cu toate cele necesare.

Stareţul Serafim a fost cu adevărat păstorul bun al sufletelor din mănăstirea Ardatov. Măicuţele îl iubeau foarte mult şi ascultau de flecare poruncă duhovnicească a lui. Şi acela le conducea pe calea mântuirii. Pe cele mai mari le-a învăţat să se liniştească, să fie pilde de blândeţe şi bunătate, să rabde slăbiciunile şi lipsurile celorlalte, să aibă grijă de sinele lor cât pot de mult şi să se îngrijească pentru mântuirea lor. Pe egumenă o povăţuia să citească des şi să cugete profund la viaţa Sfântului Sava.

Sfântul i-a purtat de grijă mănăstirii Ardatov până la sfârşitul vieţii sale. Ultima lui acţiune a fost numirea noii egumene. Cu câteva zile înainte să moară a venit la Diveevo de la depărtare de o mie de verste o moşieră care se numea Eupraxia. Măicuţele din mănăstirea Ardatov, care fuseseră înştiinţate despre caracterul şi starea ei, l-au  rugat fierbinte pe Sfânt s-o ia la ele ca egumenă. Acela insă nici n-a vrut s-audă. N-a aruncat nici o privire asupra ei. Eupraxia i-a cerut s-o primească, să-i îngăduie să îngenuncheze înaintea lui, s-o binecuvânteze şi să se roage pentru ea. El însă, ca şi când acest lucru l-ar fi înfuriat, a alungat-o de la chilia sa. Eupraxia şi-a pierdut răbdarea şi nădejdea de a-1 vedea şi a plecat. Atunci Sfântul le-a strâns lângă el pe măicuţele din Ardatov care erau acolo, a arătat-o cu mâna pe cea care pleca şi a zis:

– Iată, pe Eupraxia v-a trimis-o Dumnezeu. S-o iubiţi, să ascultaţi de ea în tot ce faceţi şi   s-o urmaţi în ceea ce face.

La supravegherea mănăstirii acesteia, Sfântul Serafim l-a avut ca ajutor pe stareţul Ilarion, acest cuvios ieromonah al pustiei Sarovului. În anul 1861, mănăstirea Ardatov a devenit o obşte de nerecunoscut.

abc

Mănăstirea Zelenogorsk

În ce priveşte colaborarea Sfântului cu mănăstirea Zelenogorsk, deţinem foarte puţine informaţii. Ştim doar că stareţul i-a purtat de grijă mănăstirii de la întemeierea acesteia şi până la moartea lui. Când Sfântul era încă ucenic la mănăstirea Sarov, îl trimiteau în fiecare an la iarmarocul de sărbătoare de la Zelenogorsk pentru aprovizionarea cu lucruri necesare. Şi el nu uita să treacă şi să cutreiere pe la mănăstirea de monahi din regiune, regretând pustiirea acesteia. Însă odată, pe când se plimba pe acolo, a constatat că într-una din chiliile ei, la colţul zidului pe jumătate dărâmat, cineva se instalase pentru mântuirea sufletului său. Întâmplarea asta 1-a bucurat pe Sfânt, întrucât prin acest lucru vedea renaşterea mănăstirii.

De atunci şi până la moartea lui n-a încetat să se roage şi să ajute pe toate căile mănăstirea. Câtă vreme a trăit, n-au fost puţine măicuţele care şi-au găsit acolo mântuirea. Cea mai mare dintre ele, Lazarievna, este considerată sfântă.

Astăzi în locul acesta continuă să funcţioneze o mănăstire de maici.

vinieta

Acest articol a fost publicat în ”Sfântul Serafim - un serafim printre oameni” și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s