Cap. IX – Călăuza duhovnicească (partea a IX-a)

Învăţături către cei din lume (IV)sfaturi_duhovnicesti

Un ţăran din Ardatov, M.B., în vreme ce se pregătea să meargă la Sarov în pelerinaj, cu puţin înainte de a se porni, s-a lovit serios şi şi-a pierdut complet memoria. În starea aceasta l-au adus la Sarov. Aici, un ucenic din acelaşi sat cu bolnavul 1-a condus la Sfânt.

„Pe când mă apropiam de chilia stareţului, povestea mai târziu ţăranul, am început să mă simt mai bine. Memoria şi perceperea au început treptat să-şî reintre în funcţiune. Îmi aduc aminte toate câte mi-a spus şi mi-a făcut părintele Serafim în ceasul acela. Mai întâi m-a binecuvântat şi mi-a făcut pe frunte semnul crucii cu ulei din candelă. Apoi mi-a dat doi pesmeţi şi la urmă mi-a arătat cum să-mi fac cruce cu trei degete şi mi-a spus: «Dumnezeu este milostiv. Aşa să te rogi la El şi cu timpul vor trece toate». Într-adevăr, la scurtă vreme după întoarcerea mea acasă m-am însănătoşit definitiv, cu rugăciunile robului lui Dumnezeu, părintele Serafim”.

abc

Deseori Sfântul doar cu o privire şi cu o vorbă simplă răscolea conştiinţa păcătoşilor, făcându-i să se hotărască a se ridica din căderile lor. Un ţăran se străduise de multe ori să străbată mulţimea şi să se apropie de Sfânt, dar de fiecare dată eşua, simţind că cineva îl îndepărtează. În cele din urmă, stareţul 1-a întrebat cu severitate:

– Unde te înfigi aşa?

Cuvântul acesta 1-a zguduit pe ţăran şi adânc smerit a început să-şi mărturisească păcatele în faţa tuturor.

– Recunosc, zicea, că nu sunt vrednic să apar în faţa unui asemenea înţelept.

Această comportare a ţăranului simplu trebuie că a avut neapărat roadele cuvenite.

abc

 „În luna octombrie 1830, povesteşte Ivan lakovleţ Karataev, fusesem trimis din regiunea Kursk în locul unde se instalase regimentul nostru, pentru alcătuirea cavaleriei. Drumul meu trecea pe lângă mănăstirea Sarov. La Kursk şi de-a lungul drumului auzisem multe despre nevoinţele stareţilor din pustia Sarovului – Nazarie, Marcu şi alţii.

Dar şi mai multe am auzit despre ieromonahul zăvorât Serafim, despre sfânta lui trăire, despre harisma tămăduirii oricărei boli trupeşti şi sufleteşti şi despre minunata lui înainte-vedere. Povestirile acestea îmi înflăcărau atât de mult inima, încât am hotărât să vizitez Sarovul fară întârziere. Îmi era însă teamă ca nu cumva părintele Serafim să-mi cerceteze păcatele şi îndeosebi convingerile mele în legătură cu sfintele icoane.

Credeam aşadar că o icoană, zugrăvită de mâna omului şi probabil a vreunui păcătos, nu poate fi plăcută lui Dumnezeu.

Prin urmare, în ea nu sălăşluieşte harul dumnezeiesc făcător de minuni, aşadar nu poate fi obiect de respect şi evlavie. Până la urmă am fost biruit de teama cercetării şi am trecut de mănăstirea Sarov fără să intru. Însă în luna martie a anului următor am primit ordin să mă întorc la regimentul meu. De data aceasta m-am hotărât să merg în mănăstire. M-am îndreptat spre arhondaric şi de acolo spre chilia stareţului.

Frica ce o încercam până atunci s-a preschimbat în bucurie liniştită şi l-am iubit pe părintele Serafim înainte de a-1 cunoaşte.

Lume multă aştepta afară pentru a lua binecuvântarea sa. Stareţul, în vreme ce îi binecuvânta, s-a uitat la mine şi mi-a făcut semn cu mâna să mă apropii. Am înaintat cu teamă şi dragoste, am pus metanie, am cerut binecuvântarea lui pentru drum şi pentru războiul ce avea să vină şi rugăciunea sa pentru a supravieţui. Acela m-a binecuvântat cu crucea de bronz pe care o avea la piept. Am sărutat crucea şi Sfântul a început să mă spovedească, vădindu-mi chiar el păcatele. Când s-a încheiat această spovedanie mângâietoare, mi-a spus:

«Nu trebuie să fim supuşi de frica pe care ne-o impune diavolul în anii tinereţii noastre, ci îndeosebi atunci să priveghem. Şi după ce alungăm împuţinarea sufletului, să ne amintim că, chiar dacă suntem păcătoşi, ne aflăm cu toţii acoperiţi de harul Mântuitorului, fără de voia Căruia nu cade nici un fir de păr din capul nostru».

Apoi a început să vorbească despre rătăcirea mea în legătură cu cinstirea sfintelor icoane:

«Cât de rău şi de vătămător este să încercăm a desluşi tainele lui Dumnezeu care nu încap în neputincioasa noastră minte! Adică cum lucrează harul lui Dumnezeu prin sfintele icoane, cum îi vindecă pe păcătoşii ca mine şi ca tine nu numai la trup, ci şi la suflet. Căci şi păcătoşii, cu credinţa în harul lui Dumnezeu care sălăşluieşte într-înşii, se mântuiesc şi intră în Împărăţia Cerurilor!».

După aceea, pentru a întări în mine respectul pentru sfintele icoane, a zis următoarele:

«În Sfânta Scriptură scrie că în chivotul Testamentului existau Heruvimii de aur. De asemenea, că Evanghelistul Luca a zugrăvit chipul Maicii Domnului. în fine, însuşi Domnul ne-a lăsat icoana Lui nezugrăvită de mână omenească. Nu trebuie, mi-a spus în concluzie stareţul, să dăm importanţă gândurilor blasfemiatoare. Pe duhul mincinos şi pe părtaşii lui îi aşteaptă osânda veşnică în Ziua Înfricoşătoarei Judecăţi».

Mi-a spus multe lucruri de folos pentru suflet, dar nu le ţin minte pe toate.

«Ispitele diavolului, mi-a accentuat, seamănă cu plasa păianjenului, care se destramă imediat ce bate vântul. Aşa dispar şi cursele diavolului, e îndeajuns numai să facem semnul crucii. Toţi sfinţii au fost supuşi la încercări. Aurul, cu cât rămâne mai mult în foc, cu atât devine mai curat. La fel se întâmplă şi cu sfinţii. Prin încercări devin mai experimentaţi. Prin răbdare ţin departe dreapta urgie a lui Dumnezeu şi devin prietenii lui Hristos, în numele şi pentru iubirea Căruia au răbdat».

Uneori stareţul îmi repeta următoarele:

«După cuvintele Mântuitorului nostru, ni s-a dat calea strâmtă pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu».

Atâta timp cât îl ascultam pe Sfânt, uitasem că mă aflu pe pământ. Soldaţii care veniseră cu mine s-au învrednicit şi ei să primească binecuvântarea lui. Stareţul le-a vorbit despre război şi a profeţit că nici unul dintre ei nu va fi ucis în luptă. Într-adevăr, nu numai că n-au fost ucişi, dar nici măcar nu au fost răniţi. Plecând de la părintele Serafim, am lăsat lângă el trei ruble de argint pentru lumânări. Diavolul însă voia să-mi tulbure conştiinţa şi mi-a şoptit: «De ce-i laşi bani sfântului părinte?». Mai târziu căindu-mă din pricină că am primit cugetul diavolesc, m-am întors la stareţ ca să-i cer iertare. Dumnezeu însă m-a pedepsit pentru acest simţământ al meu: cu toate că mă aflam lângă chilia părintelui Serafim, n-am putut s-o mai recunosc. Am fost aşadar nevoit să-1 întreb pe un monah care se găsea acolo. Monahul mi-a arătat-o plin de mirare. Am rostit rugăciunea şi am intrat. Stareţul mi-a luat-o înainte şi mi-a spus:

«În timpul războiului cu francezii, un general era cât pe ce să-şi piardă mâna dreaptă. Însă mâna aceea dăduse trei monede unui pustnic, pentru o biserică, astfel că datorită rugăciunilor bisericii Domnul 1-a salvat. Bagă-ţi bine în minte acestea şi de aici înainte să nu te mai căieşti pentru faptele bune pe care le faci. Banii tăi vor merge la zidirea mănăstirii Diveevo, pentru sănătatea ta».

După aceea, stareţul m-a spovedit iarăşi, mi-a dat să mănânc câteva bucăţi de anafură şi să beau aghiasmă. Şi după ce m-a stropit pe gură cu aghiasmă, s-a rugat: «Să plece cu harul lui Dumnezeu duhul viclean care s-a vârât în robul lui Dumnezeu, Ivan». Apoi mi-a dat pesmeţi pentru drum, aghiasmă şi anafură, pe care mi le-a pus chiar el în traistă. Am luat pentru ultima oară binecuvântarea lui şi l-am rugat să mă pomenească în rugăciunile sale.

«Pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, mi-a răspuns, cere ajutorul Lui, fii cu luare aminte să-1 ierţi pe aproapele tău, şi atunci îţi va da orice vei cere».

În timpul campaniei împotriva polonezilor am participat la multe lupte, dar Domnul m-a păzit prin rugăciunile dreptului Său rob”.

abc

Generalul Pavel Iakovleţ Kuprianov a venit Ia Sfânt şi i-a mulţumit pentru rugăciunile sale.

– Cu rugăciunile voastre, i-a spus, am fost salvat în perioada campaniei împotriva turcilor. Eram înconjurat de multe regimente vrăjmaşe, pe când eu mai rămăsesem doar cu unul. Nici întăriri nu puteam să aştept, dar nici să mă mut în faţă sau în spate. Nu existau speranţe de salvare. Strigam deci neîntrerupt:

„Doamne, miluieşte-mă cu rugăciunile stareţului Serafim”.

Apoi am mâncat pesmeţii pe care mi-i dăduserăţi, am băut din aghiasmă, şi Dumnezeu m-a păzit întreg din mâinile vrăjmaşilor.

Mare mijloc de mântuire este credinţa, şi îndeosebi rugăciunea neîntreruptă a inimii, a zis Sfantul. Îl avem ca exemplu pe profetul Moise, care într-o luptă, chiar dacă s-a rugat în tăcere, 1-a auzit pe Domnul întrebându-1: „Moise, Moise, de ce strigi aşa?”. Şi atâta vreme cât Moise avea mâinile ridicate în rugăciune, îi biruia pe Amaliţi… Iată ce este rugăciunea! Este biruinţa neînfrântă.

Mai bine să mor decât să las fie şi pentru o clipă rugăciunea, zicea proorocul Daniel.

Cu puterea acesteia, acela a închis gura leilor, iar cei trei tineri au vădit neputincioasă flacăra cuptorului.

abc

În ceasul când stareţul vorbea, s-au apropiat de el doi laici. Atunci Sfântul se întoarse către unul din ei şi îi spuse:

– Şi lucrarea noastră, ca şi a voastră, este să-i învăţăm pe copii.

– Da, a răspuns acela uimit, sunt preot în Biserica apuseană.

După discuţia aceasta cu Sfântul, pastorul a promis că se va face ortodox şi, după cum se spune, s-a făcut.

Acest articol a fost publicat în ”Sfântul Serafim - un serafim printre oameni” și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s