Cap. I – Anii tinereții | † Sfântul Serafim de Sarov

Părinţii evlavioşi

Sfântul Serafim a trăit în pustia Sarovului mai mult de cincizeci de ani. Cât a trăit, a fost multora de folos cu cuvântul, cu pilda şi cu rugăciunea. Dar şi după ce a adormit, viaţa lui sfântă, care s-a transmis din gură în gură, nu a încetat şi nu va înceta să fie de folos fiecărui creştin binevoitor. S-a născut la Kursk. Casa părintească a Sfântului se află pe strada Serghie, aproape de biserica Sfântului Serghie, şi este una din priveliştile admirabile ale oraşului. Insă după planul structural al oraşului, care a fost întocmit la porunca Ecaterinei a Il-a, Sfântul s-a mutat aproape de „Porţile Moscovei” de astăzi, unde locuia fratele său cel mare, Alexie. Părinţii lui, Isidor şi Agata Moşnin, erau negustori înstăriţi. Tatăl său avea fabrici de cărămidă aproape de Kursk şi totodată a preluat construirea clădirilor de piatră, biserici şi case. Era considerat om cinstit şi îi plăcea mult să ridice biserici. Odată a început să construiască la Kursk, cu bani din donaţii, o biserică în cinstea Sfântului Serghie de Radonej, taumaturgul, care mai târziu, în 1833; a fost numită catedrală. Brusc, în anul 1762, Isidor a murit lăsând în grija soţiei sale terminarea bisericii. Agata era cunoscută pentru evlavia şi binefacerile ei. Cât a trăit soţul său, dar şi după moartea lui, îi ajuta pe săraci şi îndeosebi pe orfani. Odată i-au cerut să pregătească zestre pentru o fată sărmană. Şi aceea nu a refuzat, cu toate că urma să cheltuiască mulţi bani. Vreme de mulţi ani, Agata a continuat zidirea bisericii Sfântului Serghie. A supravegheat chiar ea desfăşurarea lucrărilor. Acest lucru i-1 poruncise Isidor, dar îl dorea şi ea. In anul 1778, biserica a fost terminată. Construirea ei s-a făcut atât de trainic, încât până astăzi n-a suferit nici o vătămare. Cât despre aurul care s-a folosit pentru împodobire, nu numai că n-a fost nevoie să se reînnoiască, dar îşi păstrează încă şi prospeţimea. Pe interior şi exterior, biserica a fost împodobită cu decoraţii bine reliefate. Catapeteasma a fost gravată în lemn şi a acoperit toată partea de răsărit, până la boltă. Se spune, desigur, că pentru construcţia ei au trebuit zece ani. Din astfel de lucrări, familia Moşnin s-a bucurat de mare cinste şi stimă. Părintele Serafim s-a născut în anul 1759, în noaptea de 18 spre 19 iulie. A primit numele Prohor în cinstea Sfântului Prohor, unul dintre cei şapte diaconi ai bisericii de început. A avut şi un frate mai mare, Alexie. Prohor a moştenit virtuţile părinţilor săi şi îndeosebi evlavia lor. Nu avea încă trei ani când 1-a pierdut pe tatăl său. Astfel, singurul pedagog a rămas mama lui. Agata 1-a educat pe băieţel mai mult prin pilda ei. Astfel, i-a transmis copilului sentimentele ei filantropice, iubirea pentru bunul simţ şi căldura cu care trebuie făcută rugăciunea. Din anii copilăriei lui Prohor observăm intervenţia vie a Sfintei Pronii în viaţa lui. Odată Agata îl luase împreună cu ea, pe când el avea doar şapte ani, în clopotniţa foarte înaltă a Sfântului Serghie, care se construia atunci. Pentru o clipă, Prohor a scăpat de sub atenţia ei, a făcut câţiva paşi şi a căzut de la înălţimea aceea înfricoşătoare. Mama îngrozită a coborât alergând, fiind sigură că-1 va găsi pe copilul său mort. însă bucuria ei a fost de nedescris, când 1-a văzut stând pe picioarele lui întreg şi nevătămat, şi i-a mulţumit cu lacrimi lui Dumnezeu pentru ocrotirea Lui minunată. Prohor deţinea multe calităţi. Se deosebea însă prin blândeţe şi smerenie, prin memoria puternică şi inteligenţa lui. Dar nici la trup nu era slab. Avea un organism de mare rezistenţă. La vârsta de zece ani a început să înveţe cu râvnă din cărţile sfinte. Deodată s-a îmbolnăvit grav, fără speranţe de însănătoşire. în momentul critic al bolii a văzut-o în vis pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care i-a promis că-1 va vizita şi-1 va vindeca. într-adevăr, într-o zi s-a întâmplat să se facă o litanie şi prin faţa casei lui Moşnin a trecut o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. în clipa aceea a început o ploaie puternică. Litania a încetat şi icoana a fost dusă în curtea lui Prohor, până ce avea să treacă ploaia. Atunci Agata 1-a scos pe copilul bolnav şi 1-a trecut pe sub icoană. Din ziua aceea, sănătatea i s-a îmbunătăţit, până când s-a vindecat definitiv. A început iarăşi studiul, a învăţat să scrie, studia Ceasurile şi Psaltirea, dar mai mult Noul Testament şi diferite cărţi duhovniceşti. Chemarea spre monahism Deoarece fratele său era negustor şi avea magazinul lui în Kursk, l-au obligat şi pe Prohor să lucreze împreună cu el. „Mă trag dintr-o familie de negustori din Kursk, va spune mai târziu la Sarov discutând cu N.A.M., şi înainte de a veni la mănăstire faceam negoţ cu lucrurile care aduceau un câştig mai mare”. Lucrurile acestea erau neapărat necesare în viaţa agrară: curele, catrane, bice, arcuri, opinci, fier şi altele, însă negoţul şi câştigurile nu-i captivau Inima, care era cu totul dăruită acolo unde se afla şi comoara lui, adică oricărui lucru duhovnicesc care-1 va ajuta la mântuirea sufletului. Mergea la biserică aproape în fiecare zi. Lucrarea lui nu-i permitea să participe Ia Sfânta Liturghie şi la Vecernie. De aceea se trezea foarte devreme, îşi făcea rugăciunea de dimineaţă şi alerga la biserică ca să urmărească slujba utreniei. Duminica şi în zilele de sărbătoare îi plăcea mult să studieze cărţi didactice. Uneori, desigur, aduna şi prieteni de-ai lui ca să audă lectura. Mai mult însă îl mulţumea izolarea şi rugăciunea, precum de asemenea şi discuţiile de folos cu persoane duhovniceşti. în perioada aceea trăia la Kursk un nebun pentru Hristos. Era băştinaş şi respectat de toţi. Din păcate însă numele lui a fost uitat. Din anii tinereţii începuse această nevoinţă grea, pentru mântuirea sa. Prohor n-a întârziat să facă cunoştinţă şi să se ataşeze cu tot sufletul de el. Dar şi acela îl iubea pe tânăr şi cu pilda lui îl îndemna şi mai mult la virtute şi la trăire lăuntrică. Agata, care îl urmărea, în adâncul ei era de acord cu el şi se bucura, dar se neliniştea pentru evoluţia lui viitoare, pentru ce viaţă şi meserie va alege fiul ei. Anii au trecut. Prohor începe acum să vorbească despre viaţa monahală. Mamei sale îi mărturiseşte cu precauţie dorinţa sa şi îi pune deseori întrebarea: „Să mă duc la mănăstire?”. Ea nu numai că nu-1 opreşte, ba îl şi îndeamnă. Astfel dorul său pentru viaţa monahală se măreşte. Se îndesesc de asemenea şi discuţiile purtate pe această temă cu prieteni şi cunoscuţi. Mulţi dintre ei sunt de acord cu el. Iar câţiva negustori vor să-1 imite şi să-1 urmeze. Când a împlinit şaptesprezece ani, hotărârea lui s-a copt. Mama sa, precum am spus mai înainte, era hotărâtă să-1 lase, pentru că voia ca fiul ei să-L slujească pe Dumnezeu. De altfel, nu rămânea singură. îl avea lângă ea pe fiul cel mare, Alexie în Lavra Pecerska. De multă vreme îl preocupa pe Prohor întrebarea în care mănăstire să se închinovieze. în cele din urmă s-a hotărât să meargă în pustia Sarovului. Faima trăirii ascetice a monahilor de acolo a câştigat preferinţele lui. De altfel, mulţi dintre ei, printre care şi egumenul Pahomie, erau din Kursk. însă înainte de a porni spre Sarov, s-a gândit să treacă pe la Lavra Pecerska din Kiev. Voia să vadă nevoinţele monahilor, să ceară povaţă de la vreun ascet îmbunătăţit, să ia binecuvântare, să se întărească în hotărârea lui. Dorea să se închine la sfintele moaşte ale Cuvioşilor Antonie şi Teodosie, primii părinţi ai monahismului rus, precum şi ale tuturor celorlalţi care odihnesc acolo. A plecat aşadar spre Kiev împreună cu cinci negustori, care-i promiseseră că vor urma exemplul său. Mai târziu au devenit toţi monahi, în afară de Alexie Semenovici Melenin. Ultimul, după moartea neaşteptată a părinţilor săi, a preluat ocrotirea celor opt fraţi ai săi. La Kiev, Prohor s-a închinat cu lacrimi la sfintele moaşte, îndeosebi ale Cuvioşilor Antonie şi Teodosie, şi s-a rugat fierbinte să-i binecuvânteze începutul pe care-1 face. Apoi s-a dus la un părinte zăvorât, pe nume Dositei. Monahul acesta stătea în mănăstirea Kitaevski, aproape de Lavra Pecerska. Tânărul s-a apropiat, a îngenuncheat în faţa lui, i-a sărutat picioarele şi i-a descoperit toate ascunzişurile inimii sale. Stareţul Dosifei a văzut în persoana lui Prohor un ascet puternic. Şi deoarece era înzestrat cu harisma înainte-vederii, după ce 1-a binecuvântat, i-a zis: – Haide, copilul lui Dumnezeu. Mergi Ia mănăstirea Sarov. Acest Ioc a fost întocmit pentru mântuirea ta. Cu ajutorul lui Dumnezeu, acolo vei săvârşi călătoria ta pământească. Sfântul Duh, comoara bunătăţilor, îţi călăuzeşte viaţa spre jertfelnic. La Sarov, egumenul Pahomie trăieşte o viaţă plăcută lui Dumnezeu, păşind pe urmele sfinţilor noştri părinţi Antonie şi Teodosie. Cuvintele stareţului Dositei au întărit în inima lui Prohor hotărârea de a se închinovia în mănăstirea Sarov. Nici o piedică, nici o ispită nu mai puteau de-acum să-I zdruncine. Mai târziu s-a pregătit prin sfânta spovedanie, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, şi după ce s-a închinat din nou la sfintele moaşte din Lavra Pecerska s-a întors în Kursk, la mama lui. A mai rămas acasă câteva luni. Poate că se ducea şi la magazin. Insă cu negoţul nu s-a ocupat. Studia cărţi de folos pentru suflet, pentru folosul lui, dar şi al celor care veneau să discute cu el sau să-1 întrebe despre sfintele pelerinaje ori să asculte vreo lectură duhovnicească. În perioada aceasta părăseşte comunitatea din Kursk şi îşi ia rămas bun de la rude şi cunoscuţi. A sosit în sfârşit ceasul de a-şi lua rămas bun şi de la mama lui. Despărţirea a fost emoţionantă. După tradiţia rusească, au stat pentru un timp amândoi izolaţi. Apoi tânărul s-a ridicat, s-a rugat, a pus metanie mamei sale şi i-a cerut binecuvântarea. Agata i-a dat să sărute icoana Mântuitorului şi a Maicii Domnului şi l-a binecuvântat dăruindu-i o cruce de bronz. Prohor a luat crucea aceasta ca binecuvântare şi a purtat-o la vedere, pe piept, întreaga lui viaţă, pentru a-i aduce aminte de obligaţiile sale monahale. Văduva Agata l-a condus cu lacrimi amare. Raţiunea o presa să-l ţină lângă ea. – Mai bine m-ai fi îngropat întâi, i-a zis, şi după aceea să fi plecat la mănăstire. însă a şovăit să-l oprească de la ţelul lui, ca nu cumva tânărul să calce pe un drum greşit şi dânsa să fie responsabilă pentru asta. Cu acest gând şi-a liniştit sufletul ei cutremurat. Dar nici copilul n-a plâns mai puţin decât mama. însă durerea, această manifestare firească oricărei despărţiri, nu i-a zdruncinat hotărârea. Cugetul lui se afla deja acolo unde îl chema Dumnezeu. Tânărul Prohor, cu expresie gânditoare şi căutări profunde, şi-a făcut semnul crucii privind atent biserica de peste drum şi a părăsit ca Avraam ţinuturile natale şi casa părintească. Pe calea pe care a pornit l-au urmat şi doi prieteni de-ai săi.