Despre tristețe

Când duhul rău al mâhnirii pune stăpânire pe suflet, atunci sufletul se umple de întristare şi supărare, neputând să se roage cu stăruinţa cuvenită şi neputând să se îndeletnicească  cu  citirea  scrierilor  sfinte   cu  atenţia necesară. Într-o astfel de stare, călugărul este lipsit de linişte şi blândeţe în comunicarea cu fraţii obştii, căpătând o repulsie faţă de tot ce-l înconjoară. Sufletul cuprins de tristeţe şi mâhnire devine parcă bezmetic, frenetic şi nu poate să primească liniştit nici un sfat bun şi nici nu poate să răspundă eu blândeţe la întrebările adresate. Călugărul ce   are   un   astfel   de   suflet   afectat,   evită   oamenii, considerându-i vinovaţi de tulburarea sa şi nu înţelege că de fapt pricina bolii sufletului său se află în interiorul său. „Tristeţea este ca un vierme pentru suflet, ce-şi roade mama care l-a născut.” Călugărul cuprins de mâhnire nu poate să-şi înalţe mintea către contemplarea de Dumnezeu şi nici să săvârşească o rugăciune curată, înflăcărată. Cine a biruit patimile, acela va birui şi tristeţea. Iar cel biruit de patimi, nu va fi ocolit nici de cătuşele mâhnirii. Precum bolnavul este recunoscut bolnav după paloarea feţei, aşa şi cel împătimit este cercetat şi stăpânit de tristeţe. Cine iubeşte pacea, aceluia îi este aproape imposibil să se întristeze, iar cel care urăşte pacea întotdeauna este trist. Precum focul curăţă aurul, aşa şi tristeţea după Domnul curăţă sufletul de păcate.